Caraş-Severin, Romania

REŞIŢA – Primarul Reşiţei a ţinut să le mulţumească celor din spatele SuperTeach, iniţiativă care marşează pe schimbarea de mentalităţi în Educaţie, care va veni şi la Reşiţa, din dorinţa de a-i ajuta pe dascăli să-şi privească altfel elevii.

Şeful administrativului reşiţean le mulţumea celor de la SuperTeach, pe o reţea de socializare, pentru decizia de a organiza o sesiune la Reşiţa. „Vă aşteptăm cu drag în Martie“, nota edilul. Dar despre ce este vorba?

Să încerci să schimbi mentalităţi pentru ca un profesor sau învăţător să devină cu adevărat dascăl este o provocare. SuperTeach – care şi-a asumat această menire – este o iniţiativă non-guvernamentală care s-a dezvoltat urmând dorinţa de a ajuta cadrele didactice să-şi privească altfel elevii. Iniţiativei i s-a alăturat Institutul Dezvoltării Personale, care susținea deja cursuri de mentalitate deschisă pentru antreprenori și companii, folosind un model internaţional creat de un institut american ce se numără printre liderii mondiali în schimbarea mentalității.

Începutul n-a fost deloc timid, iar întâlnirile în acest cadru au devenit tot mai dese şi au sărit de mia de participanţi. Lucru care arată interesul, deschiderea dascălilor. În clipa de faţă, şedinţele sunt structurate pe trei zile continue de discursuri motivaționale și experiențe care să îi ajute pe dascălii români să își privească diferit elevii, folosindu-se de o mentalitate deschisă.

Pe noi ne-a impresionat însă povestea redistribuită de primarul Ioan Popa, prin intermediul reţelei de socializare, care s-a întâmplat la o şedinţă recentă:

Într-un scurt moment de tăcere, un bărbat din public ridică mâna. I se oferă un microfon, așa cum se procedează cu toți cei care vor să pună întrebări. „Bună ziua, începe acesta. Sunt profesor de matematică de-o viață și m-am ridicat acum nu pentru că vreau să vă întreb ceva, ci pentru că vreau să vă citesc ceva”, explică bărbatul rapid, fiind îndemnat imediat să continue.

„Am participat la conferința pe care ați organizat-o în Timișoara și m-am întors acasă înțelegând că trebuie să mă uit mai atent la elevii mei. Aveam la momentul acela o clasă a 12-a care se pregătea de BAC și am încercat să îmi dau seama de ce unii dintre elevi nu performau așa cum mi se părea că ar fi trebuit. Mi-a atras atenția în mod special o fată care în ultimul timp avusese rezultate din ce în ce mai slabe și care dacă ar fi continuat în același ritm nu ar fi reușit să ia examenul. Cu discursurile de la conferință în minte, am mers la ea într-o zi și am întrebat-o ce se întâmplă, de ce nu reușește să se pregătească mai bine la ore și de ce a decăzut atât de tare în ultima perioadă. Mi-a povestit sincer că îi e greu, că mama ei plecase din țară de curând ca să strângă niște bani pentru familie și că rămăsese singură. Nu simțea că mai poate să aibă grijă nici de casă, nici de ea și în niciun caz de școală. Pentru că e singură și îi e pur și simplu greu. Decisese, deci, că nu se va mai chinui nici să ia examene, nici să dea la facultate, fiindu-i mai simplu să își urmeze mama, afară din țară, la muncă. Am contrazis-o. I-am explicat că nici munca în străinătate nu era o variantă mai bună sau mai ușoară și că o facultate în România i-ar fi prins mai bine. Ca să o motivez cumva, i-am zis că din acel moment până la examen vom lucra la matematică împreună în fiecare săptămână. A acceptat“.

Profesorul a aprins ecranul telefonului și a continuat: „Am venit azi aici ca să vă citesc un mesaj: «Domnule profesor, vă anunț că de astăzi sunt studentă la Facultatea de Inginerie Medicală din Timișoara. Am vrut să vă mulțumesc pentru că fără dumneavoastră nu aș fi reușit niciodată să ajung aici». Mesajul este de la acea elevă căreia eu i-am oferit o meditație săptămânală atunci când a avut nevoie. Dar ce am realizat este că acel copil nu a reușit să intre la facultate datorită matematicii pe care i-am predat-o eu, ci datorită faptului că cineva s-a uitat spre ea și a văzut-o atunci când avea cea mai mare nevoie. Acela a fost momentul în care am înțeles că nu știusem să fiu cu adevărat profesor până atunci și că nu doar ora, materia mea și faptul că eu consideram că îmi fac treaba bine contau. Ci că de multe ori să te uiți la oamenii din fața ta și să încerci să îi înțelegi dincolo de școală și de elevii care sunt, acesta e lucrul care poate să facă cu adevărat o schimbare“.

Povestea de mai sus este una reală și atât profesorul, pe numele său Ovidiu Bădescu, cât și eleva din Reșița există. Iar întâmplarea a fost preluată de pe pressone.ro.

JCS-Antoniu Mocanu

1 Comment

Adaugă comentariu