REȘIȚA – Dacă tot am fost copii cuminţi şi am readus PSD-ul la putere, Lia Olguţa s-a gândit să ne facă o surpriză frumoasă. Să ne arate că, în mărinimia sa, trece cu vederea momentele noastre de obrăznicie (votatul cu neamţul, ieşitul în stradă şi alte copilării de genul ăsta) şi ne va face pe toţi milionari.
Privighetoarea din Craiova ciripeşte dulce despre valul de bani ce se va revărsa peste români – 100% pentru salariile mai mici de 4.000 de lei, 45% pentru cele până în 7.000 de lei, norme de hrană, vouchere de vacanţă, sporuri, pensii, mai lipsesc angajări masive de salvamari pentru ca nu care cumva vreun român să se înece în potopul de lapte şi miere ce va acoperi România. Măsurile nu se vor lua deodată ci treptat, dar ce nu ne spune Olguţa e că, dacă-şi va face pohta, cu toţii, indiferent dacă lucrăm la stat sau la privat, dacă suntem pensionari sau minori, ne vom trezi repejor înapoi în epoca bancnotelor cu şase de zero. Dacă vă amintiţi, am mai avut parte de vremuri când Statul arunca bani cu nemiluita; unii sigur suspină cu nostalgie după minunaţii ani ’90, când le era atât de bine datorită lui Iliescu, cel avea atâta grijă de ei şi le creştea pensiile şi salariile în fiecare lună. Dar oare îşi mai amintesc de cursul valutar care o luase razna, de explozia preţurilor cu care veniturile nu mai ţineau pasul, de şomaj, de inflaţie? În 1993, aceasta ajunsese la 256%. Comparativ, în 1989 era de numai 1,1%, cifră ce s-a repetat de-abia în 2014. Altfel spus, două decenii de chin pentru a repara prostia populistă a primilor ani de după Revoluţie.
Fireşte, ar fi absurd să pretindem ca omul de rând care are cel mai mic salariu din UE, îngrozit că-i vine ziua de plată a întreţinerii la bloc, să gândească macroeconomic şi să vadă imaginea de ansamblu. Pentru el, 100 de lei în plus reprezintă o sumă importantă, poate diferenţa dintre a mânca şi a sta flămând. Însă de aia nu e el la Ministerul Finanţelor ci o persoană care, teoretic, ar trebui să gândească rece, calculat şi… economic. Ce să mai zici când până şi Victor Ponta, până mai ieri întâiul expert al ţării în pomeni şi promisiuni, spune public că nu vor fi bani pentru aşa ceva? Şi că veni vorba de bani, cum va face rost Guvernul de ei când astfel de măsuri vor da în cap chiar mediului privat, adică principalul contribuabil la buget? Dar ce mai contează că firmele mari, care îşi permit să plece, o vor face în clipa în care vor fi obligate să plătească nu doar majorările salariilor propriilor angajaţi ci şi, prin taxe noi sau mai mari, pe cele ale bugetarilor? Sau că cele mici, care n-au luxul mobilităţii multinaţionalelor, pur şi simplu vor închide porţile, neputând să ţină pasul cu creşterea salariilor? Dacă tot o să avem inflaţie, de ce n-am avea şi şomaj?
Ştiu că suntem cea mai săracă ţară din UE şi ştiu că ne-am dori cu toţii salarii ca în Germania sau Franţa. Însă în condiţiile în care economia noastră nu se poate compara nici măcar cu cea a Ungariei (de statele occidentale nici măcar nu are rost să pomenim), pur şi simplu nu ne putem permite astfel de venituri. Şi mai ales, tocmai pentru că suntem săraci, nu ne putem permite nici experimente şi heirupisme ce riscă să ne facă şi mai săraci. Adică o ţară de milionari în care pâinea costă 20.000 de lei.
Foto: macleans.ca