La Caransebeș, nea Tibi a tuns oameni cât populaţia Timișoarei! - Caon.ro

Caraş-Severin, Romania

CARANSEBEŞ – Tibi Oghercin este omul care a deschis primul salon privat de frizerie şi coafură din Caransebeş în 1990. În întreaga sa carieră, i-au călcat pragul sute de mii de oameni, dar şi nume mari ale judeţului şi României!

Nea Tibi s-a născut la Jebel, în 17 septembrie 1935. S-a mutat însă imediat la Parţa, tot în judeţul Timiş, iar când a ajuns în clasa a II-a s-a întors la tatăl său, care rămăsese acasă.
La Jebel, tatăl lui Tibi Oghercin îşi voia fiul croitor, care era o meserie bănoasă pe vremea aceea. Acolo a rezistat doar două luni, având un şef moldovean, care făcea pardesie, e drept, frumoase, şi pentru femei, şi pentru bărbaţi.

„La un moment dat, a venit la mine cu o stofă, să-i fac «pichir», ceva ca un brad, la guler, şi, cum n-am ştiut, am plâns. Când a văzut pata lăsată de lacrimi pe material, mi-a smuls stofa din mână, mi-a tras un picior în fund şi mi-a zis ca de-a doua zi să nu mă mai vadă pe-acolo. O, ce bucurie a fost pentru mine! Însă, când am ajuns acasă, m-a luat tatăl meu la-mpins vagoane şi mi-a dat şi el câteva picioare-n fund. Imediat m-am dus la frizerie, la «maistorul» Laica Dănilă, unde am învăţat meserie. Era prieten cu celebrul violonist Efta Botoca, cu care m-am împrietenit şi eu şi cu care, pe vremea aceea, am jucat şi fotbal”.

De la Jebel, tânărul Tibi Oghercin a plecat la Reşiţa, unde a ajuns cu o brigadă la SOVROM, la o întreprindere de construcţii care făcea balustrade pentru blocuri. După puţin timp, a suferit un accident, o bucată de tablă i-a intrat în mână, iar „maistorul”, când l-a văzut „firav, slab şi necăjit”, l-a dus la frizerie, la o meserie căreia oricum începuse să-i desluşească tainele la Jebel, decretând că, cu un asemenea fizic, acolo era locul lui. Pe-atunci, Nea Tibi avea vreo 16 ani.

La 19 ani, a ajuns la Caransebeş, unde s-a angajat ucenic la Cooperativa Meşteşugărească „Higiena”, devenită mai târziu Cooperativa „Semenicul”. Frizeria era în centru, pe colţ, dar a fost demolată când s-a construit Catedrala Episcopală, şi a lucrat acolo până în 1990, când a ieşit la pensie.

După Revoluţie, imediat, a deschis primul salon privat de frizerie şi coafură din Caransebeş, pe care l-a botezat „Figaro”. Era 1 noiembrie 1990 şi a lucrat acolo cu cei doi băieţi ai lui, Claudiu, rămas lângă tatăl său şi Tibi, care acum e în Germania.

Întrebat ce clienţi mai deosebiţi a avut de-a lungul timpului, Tibi Oghercin răspunde: „Am servit toată spuma Partidului Comunist, înainte de ’89. Venea Trandafir Cocârlă, prim-secretarul judeţului, la Caransebeş, şi de fiecare dată se tundea la mine. Era Iosif Stolojescu, instructorul lui Nicu Ceauşescu, care venea special de la Sibiu să-l tund, fiindcă doar eu ştiam să-l iau «pierdut», cum îi plăcea lui. L-am mai tuns pe Vasile Tomazian, un actor foarte popular prin anii ’60… La noi s-a coafat şi Lucreţia Ciobanu… L-am tuns şi pe prietenul meu bun, solistul de muzică populară Ştefan Isac. Lui întotdeauna i-am făcut «valuri». Apoi, Mircea Dinescu a fost pe la noi, când a fost invitat la Ziua Naţională, şi atunci s-a tuns şi i-am cântat la muzicuţă, l-am acompaniat. În spatele dumitale, dacă te întorci, ai să vezi pe perete o poză cu Ştefan Bănică Jr., pe care l-a tuns fiul meu cel mare, Tibi, dar poza s-a cam decolorat de la soare. Era să uit… I-am tuns pe toţi artiştii de la «Doina Banatului», pe Lae Perescu, directorul şi dirijorul ansamblului, l-am tuns chiar în autobuz. Ca să nu mai spun de fotbaliştii CFR-ului din anii ’50-’60, când oraşul avea echipă”.

A doua mare pasiune a lui Tibi Oghercin, după piepten şi foarfecă, a fost muzicuţa. A scos chiar şi CD-uri cu muzică populară, romanţe, polci şi tangouri, pe care l-a înregistrat cu prof. Laurenţiu Iancu şi cu Costa Olan.

O întâmplare mai deosebită din viaţa lui? „Am dat de două ori examen pentru carnetul de conducere, mai demult, nu acum. Eu n-am învăţat nimic la «sală», dar mai mulţi clienţi de-ai mei sus-puşi au încercat să pună o vorbă bună pentru mine. Am dat examenul cu comisarul-şef Valentin Homescu, şeful de la Permise auto pe vremea aceea, şi am picat, de două ori, am fost bât-boată. Şi le-am spus tuturor că doar datorită comisarului-şef Homescu mai trăiesc. Dacă luam carnetul, eram mort demult”.

Acum, Tibi Oghercin nu mai tunde decât rar de tot, câte un prieten. Afacerea o administrează fiul lui, Claudiu, şi nora Dana.

Înainte de a pleca, îl întreb pe Tibi Oghercin dacă are idee cam câţi oameni a tuns în cei 70 de ani. Îmi spune că, nu demult, un ziarist i-a făcut un calcul aproximativ şi i-a ieşit că aproape cât populaţia Tel-Avivului, dar el nu crede asta. Mai degrabă merge pe mâna unui prieten, căruia, tot socotind, rezultatul i-a ieşit puţin peste 300.000, cam cât are Timişoara. Şi mai vreau să ştiu de unde până unde numele de „Figaro” pe care l-a dat salonului, de la personajul lui Beaumarchais sau de la opera lui Mozart?

„La început, am vrut să-i punem numele «Cei trei muschetari», fiindcă eram trei, eu şi băieţii mei Tibi şi Claudiu. Prietenul meu, director la Telefoane, când ne-a auzit, a zis că dacă-i pun numele «Figaro», până seara îmi şi instalează aparatul. Şi mi l-a şi montat”.

Claudiu se oferă să ne ducă în centru cu maşina. În poartă, Nea Tibi ne face semn de rămas-bun. În mână are un telefon alb. Un mobil. Alte vremuri…

JCS-Gabi Berger