REŞIŢA – Reportaje şi clişee de arhivă (co)memorează, pe simeze, momente ale istoriei industriale reşiţene!
„În dimineaţa zilei de 18 septembrie 1991, la furnalul reşiţean nr. 1, s-a livrat oţelarilor ultima şarjă de fontă lichidă elaborată în cursul nopţii. Cu inima strânsă, dar cu precizie matematică în mişcări, şeful de atelier Adrian Curui a trecut apoi la efectuarea manevrelor de oprire. Un ritual sumbru, o şarjă simbol care au marcat moartea furnalelor reşiţene. Din nomenclatorul de profesii al Reşiţei a dispărut, brutal, sper nu şi definitiv, meseria de furnalist.“
Aşa îşi începea Gheorghe Dolot reportajul scris la cald şi publicat, a doua zi în ziarul „Timpul“ (actualul „Jurnal de Caraş-Severin“), sub titlul „Ultima noapte de dragoste. Reportaj în direct de la oprirea furnalelor Reşiţei“. Dacă reportajul, ilustrat sumar în limita spaţiului disponibil, a văzut imediat lumina tiparului, setul de imagini surprinse, atunci, de fotoreporterul Aurel Săndulescu s-a constituit într-un fotoreportaj de abia acum. Este vorba despre expoziţia de fotografie „Ultima şarjă la furnal“, deschisă recent la Salonul de Artă şi Industrie al Artrom Steel Tubes.
Evenimentul a oferit celor prezenţi ocazia unei succinte întoarceri în timp… și a sondării istoriei ultimelor trei decenii, dar şi a propriului trecut afectiv, cognitiv şi, nu în cele din urmă, profesional. Andrei Bălbărău, cel care a realizat expoziţia, a explicat cum i-a atras atenţia pe un clişeu alb-negru, un cadru în care se aflau câţiva muncitori, lângă o cruce. Intrigat că acesta se afla între imagini surprinse la furnal, a parcurs colecţia ziarului „Timpul“ până a găsit informaţiile. „Furnalul a decedat. 1771-1991. Reşiţa. Veşnică pomenire!“, reţine textul, în legătură cu fotografia respectivă. „Este un moment trist. Dar este un moment din istoria Reşiţei şi e firesc să îl marcăm într-un fel!“, şi-a argumentat Bălbărău decizia de organizare a expoziţiei.
„Cu siguranţă, 1771-1991 înseamnă o istorie a furnalului înalt care, iată, la Reşiţa se termină cu întreruperea activităţii. Furnalul 1 aflat în discuţie urma să fie, dealtfel, demolat prin implozie în 2004. Suntem în faţa unor fotografii-document, ilustrative pentru ce au însemnat la momentul respectiv. Cadrul în care e arborată crucea semnifică, de fapt, înmormântarea adevăratului «furnal al istoriei», până la apariţia cuptorului electric.“, a comentat, pe marginea expoziţiei, criticul de artă Ada D. Cruceanu.
Prezent la vernisaj, în calitate de gazdă dar şi de specialist în domeniu, directorul executiv Romulus Ioan a apreciat că în perioada respectivă „Reşiţa a făcut cea mai dramatică restructurare tehnologică. A făcut-o cel mai devreme comparativ cu celelalte combinate, dar nu a mai avut forţa să o continue în ritmul optim“.
Printre opiniile reţinute de reportajul din 1991, regăsim şi întrebarea „Putea fi evitat dezastrul?“. În lumina celor trăite, documentate şi consemnate până în prezent, am putea scoate întrebarea din sfera retoricii, încercând un răspuns pragmatic: „Evitat, nu. Cel mult, amânat!“. Pentru că, obiectiv vorbind, momentul 1991 a fost doar efectul unor cauze pierdute (din vedere) cu mult înainte de 1989.
JCS-Walter Fleck
