REŞIŢA – „Pentru România şi Caraş-Severin, căderea euro ar fi un dezastru“, este de părere profesorul Liviu Spătaru.
Ceea ce era imposibil de imaginat în urmă cu numai câteva luni devine, pe zi ce trece, o ameninţare tot mai reală – dispariţia monedei unice europene. Datoriile în creştere ale statelor din zona euro, lipsa de idei a liderilor acestora, interminabila criză economică, toate acestea ne fac să simţim că ziua în care euro va fi desfiinţat nu e prea îndepărtată. Nu lipsesc nici zvonurile că cel puţin o parte dintre ţări ar fi început, în secret, să tipărească bani, pregătindu-şi revenirea la vechile monede.
Ce ar presupune prăbuşirea celui mai ambiţios proiect european, a doua monedă ca importanţă la nivel mondial? Cum va afecta acest lucru România, care, în repetate rânduri, şi-a afirmat dorinţa de a trece la euro? Colapsul euro ar duce, prin efectul domino, la o adevărată apocalipsă financiară? Pentru a afla mai multe despre cum ar arăta lumea fără moneda unică europeană, am vorbit cu Liviu Spătaru, doctor în economie şi profesor la Universitatea Eftimie Murgu din Reşiţa.
Nina Curiţa
Recent, pe la jumătatea lunii octombrie, în cadrul unui forum de discuţii organizat la BNR, vicontele Etienne Davignon, preşedintele grupului „Bilderberg“, cea mai influentă organizaţie secretă internaţională, declara fără echivocuri că „euro a adus multe beneficii“ şi că atât în nume personal, cât şi ca organizaţie, sprijină în totalitate proiectul european şi moneda unică. O astfel de declaraţie a primului dintre „nemuritori“ duce la concluzia că în cercurile „foarte înalte“, peste voinţa, dorinţa sau ştiinţa muritorilor de rând şi chiar a şefilor de state şi guverne, decizia salvării şi consolidării UE şi a euro a fost deja luată. Mai trebuie găsite (cât mai rapid!) instrumentele de lucru pentru a o pune în practică. Este clar că la capătul „subţire“ al pipei vicontelui Davignon se află un cap, cum alte capete se găsesc la capetele „subţiri“ ale multor pipe din cercul „Bilderberg“.
Aceşti oameni au înţeles consecinţele dezastruoase ale căderii euro, cum au înţeles şi cine are de pierdut şi cine are de câştigat în urma acestui colaps. O monedă se deteriorează în raport cu piaţa de capital, altă monedă sau (din nou în actualitate!) în raport cu aurul. Ea trebuie să fie susţinută, altfel te poţi trezi (nu chiar de la o zi la alta, dar de la un an la altul, da!) că numărul dolarilor sau gramelor de aur pe care-i poţi sau pe care le poţi cumpăra cu 10 euro a scăzut dramatic. De la un punct de echilibru precar în jos, moneda se perimă, trebuie scoasă şi lasă în urmă vraişte în piaţa de capital, în bănci, în depozitele persoanelor fizice, nivelul de trai etc. Altfel spus, schimbarea banilor e motiv de sinucide.
O monedă se susţine printr-o politică monetară. Pentru acest lucru e nevoie de un guvern unic, o trezorerie unică, o bancă centrală şi un fond de garantare şi susţinere. Euro nu are aşa ceva, de aceea este în pericol! „Euro-optimiştii” vor să împingă lucrurile în direcţia bună, adică spre crearea acestor instituţii. „Euro-pesimiştii”, în principal ungurii şi englezii, conservatorii în general, fricoşii la schimbare, se opun. Pentru România şi judeţul Caraş-Severin, căderea euro ar fi un dezastru. Pentru a înţelege de ce, putem apela la relaţia atipică SUA-China. În China, „yuanul“ (moneda naţională) este controlat de stat la modul strict, pentru ca astfel să fie protejate exporturile. Echilibrul se ţine numai în raport cu dolarul, cu specificarea faptului că statul chinez controlează echilibrul întrucât a împrumutat SUA cu mai multe sute de miliarde de dolari. Returnarea se face tot în dolari, care nu lipsesc nicicând pe piaţa chineză, deci nu se pot scumpi. Dolarii (şi orice altă monedă) sunt ca pepenii: dacă-s prea mulţi pe piaţă, preţul lor scade! România nu are aceleaşi posibilităţi. Ea nu a împrumutat decât Republica Moldova, iar creditele sunt nerambursabile! Mai mult, a împrumutat de pe piaţa financiară şi chiar din bănci echivalentul a 30% din PIB, majoritatea în euro!
De „puterea“ euro depinde eficienţa acestor împrumuturi şi de orientarea lor către investiţii. Împrumuturile nu sunt la scadenţă, deci e nevoie ca masa de euro din România să aibă forţa de a relansa economia. Sunt multe de spus şi o analiză pertinentă se poate face pe multe pagini de ziar. Fiecare om are de pierdut prin căderea euro. Să presupunem că aveţi în bancă un depozit de 10.000 de euro, dar şi un credit cu aceeaşi valoare şi euro pică. Veţi plăti mai puţini lei pentru rata la credit, dar eficienţa depozitului scade şi ea, trece prin punctul zero şi devine negativă. Veţi renunţa la depozit, acesta fiind garantat vă va fi returnat la valoarea nominală (10.000 de euro), dar valoarea reală este mult mai mică. Aşadar, pierdeţi!
Pentru judeţ, situaţia este şi mai grea! Instituţiile publice şi firmele au, în majoritate, credite în moneda europeană. Nu mai pot lua alte credite, economia şi societatea în ansamblu fiind subfinanţate. Nu vor primi bani de la buget, pentru că este deficitar. Căderea euro va duce la falimentul administraţiei publice! În plus, să presupunem că în Spania şi Italia (poate şi în alte ţări, cu excepţia francezilor ultraconservatori) lucrează 25-30.000 de conjudeţeni. Dacă fiecare dintre aceştia trimite acasă, în medie, 200 de euro/lună, în judeţ intră între 5 şi 6 milioane de euro/lună, care reprezintă valoarea adăugată pură!
Căderea euro nu numai că „taie“ până la „ras“ acest venit, dar va duce la „întoarcerea acasă“ a emigranţilor, iar şomajul se va dubla! Poate că Europa şi America nu au capacitatea de a salva economia. Criza nu este normală, omenirea nu s-a mai confruntat cu o criză a capitalurilor, dublată de o criză a finanţării. Nu există modele pentru a le combate. Uniunea Europeană şi moneda unică trebuie, însă, salvate cu orice preţ! Chiar cu preţul trecerii printr-un pârjol inflaţionist pentru combaterea subfinanţării. Altfel, totul este posibil, chiar şi războiul!
Prof.univ.dr. Liviu Spătaru