Dorina Sgaverdia: Mie îmi place să trăiesc din sens. Să scriu din sens! - Caon.ro

Caraş-Severin, Romania

CARAȘ-SEVERIN – Este o mărturisire pe care ne-a făcut-o cunoscuta jurnalistă şi publicistă Dorina Sgaverdia, fost redactor-şef al ziarului Jurnal de Caraş-Severin, în cadrul unui interviu prin care am vrut să aflăm cât mai multe despre cartea „Ruxanda. O lume care se duce”. Azi, 16 iunie, Dorina Sgaverdia împlineşte o minunată vârstă! La mulţi ani frumoşi, cu sănătate!

Nina Curiţa: „Ruxanda. O lume care se duce” este o „scriere autobiografică”, o „scriere documentară”, un „roman scris și construit într-o manieră postmodernă”, sau „o scriere greu de definit: și roman ficțional implicând realismul ca <felie de viață>, și scriere memorialistică izvorâtă dintr-un sentiment urgent al obârșiei, și proză diaristică”?)

Dorina Sgaverdia: Da, e o întrebare. Și o derută… Cert, Ruxanda. O lume care se duce nu încape în Patul lui Procust al romanului clasic. Mie mi-a plăcut întotdeauna noul. Experimentul. Drumul meu. Ineditul… e cu siguranță prea mult spus, dar și ineditul îmi place, de ce nu? Deruta provine din faptul că Ruxanda, o construcție post-modernă, le include pe toate cele invocate de tine. Și ceva pe deasupra. Pentru „clasicii” în viață, greu de acceptat,  greu de digerat.

N.C.: E de la sine înțeles, gusturile noastre diferă, totuși ce poate fi atât de greu de acceptat, de digerat? Concret…

D.S.:  Aparenta prezentare fragmentată și ar fi suficient. Sunt romancieri și critici care consideră structura fragmentată ca o primă caracteristică a romanului post-modern. Eu nu știu dacă este prima, a doua, ultima sau caracteristica fundamentală a romanului post-modern, dar am constatat că este greu de acceptat, greu de digerat. Mai cu seamă pentru criticii cu gust clasic. Cititorii s-au dovedit mai deschiși. Hai să închidem mai târziu cercul acestei viziuni, atât cât poate fi închis printr-un interviu, deocamdată să-ți răspund la o primă provocare: este sau nu o scriere autobiografică?

N.C.: (…)

D.S.:  Când a apărut „Jurnalul unei căutări” – în care, cum bine știi, întâlnirea cu Țara Sfântă nu este o simplă călătorie ci și o căutare a sinelui, o rătăcire prin sine – s-a încercat, la fel, un copy-paste la viața mea. S-a spus că eu sunt acel personaj – poet, ziarist, profesor. Întrebat cine este Madame Bovary, Gustav Flaubert a răspuns: Madame Bovary sunt eu!… Să ne înțelegem. Aici nu  operez cu o comparație. Nu am această naivitate. Și nu am gânduri sinucigașe (un zâmbet șugubăț! – n.n.). Ceea ce vreau să spun este că mi se pare inevitabil ca scriind – în acest caz o carte -, să nu răzbată o parte din întâmplările vieții tale. Din ideile și viziunile tale. Chiar din emoțiile și emotivitățile tale. Din ceea ce ești tu ca om. Nu se știe niciodată dacă sub aripa papagalului împăiat (aluzie la romanul „Papagalul lui Flaubert”- n.n.) stă sau nu autorul. Îl putem căuta, dar…

N.C.: Deci Flaubert, ca pretext, este sau nu este Madame Bovary?

D.S.: Cu siguranță, Gustav Flaubert nu este Madame Bovary, dar Madame Bovary poate fi Gustav Flaubert și ceva în plus, pentru că personajul literar este întotdeauna potențat de imaginar. Cât despre Ruxanda. O lume care se duce, intenția mea a fost să recuperez lumea satului bănățean de munte. Lumea gugulanilor. Oaza aceea unică de mister, de istorie și realitate. O adevărată enclavă pe calea inevitabilelor transformări contemporane. Și recuperând-o, s-o redau „Memoriei”. Dăinuirii. Vorbesc despre intenție. Sorin Titel pleacă la București și descrie de acolo satul bănățean. Eu (re)văd cu ochii amintirilor lumea aceasta care „se duce și seduce”, cum spunea la un moment dat criticul Gheorghe Jurma, încărcată de personajele, de tradițiile sale, unele chiar precreștine, dar o văd de aici, de „acasă”.

N.C.: Precreștine astăzi, în secolul XXI?..

D.S.:  Da, precreștine astăzi. Atâta istorie adună Borlova și borlovenii mei pentru a dăinui sub pălăria Gugului. Muntele sfânt al dacilor. O lume unică. Cu valorile sale: muntele, galbenii, Granița bănățeană, jocul grăniceresc. Un spațiu cu o energie aparte. În Graniță totul e altfel. Până când și animalele au alte rosturi. Caii, bunăoară, sunt animale de paradă. Ca generalii. Cu ei se poartă nunta… Sigur, recuperarea satului bănățean de munte mizează pe realitate și pe imaginar. Pe amintirile mele. Pe documentare istorică. Dar și pe construcție, pe jocul stilistic. Îmi place să mă joc cu condeiul meu, mai bine zis cu claviatura laptopului, dar și cu imaginarul cititorului, ca în dialogul pe internet cu un personaj de acum un sfert de mileniu: enciclopedistul italian Francesco Griselini. Cel care, vizitând Banatul, a trecut  prin Borlova spre Muntele Mic și a scris o istorie a Țării Banatului, în 12 scrisori. Așa cum am aceeași bucurie când vorbesc despre personaje care se nasc din realitate: Ruxanda bătrână, Tata Pătru, Gița Mărița. Ooo, Gița Mărița! Fascinantă femeie. Neagra, cea care împreună cu Mama își  trăiau durerea, dorul. Comunicau în cel mai profund mod cu putință – tăcerea laolaltă. Benone… botezat în parfumul florilor de prun, cu arta jocului grăniceresc în sânge. Sau despre personaje care au dobândit încărcătură imaginară, până la simbol, cum este Moș Dănilă. Ori încărcătură mitică: Ermolaie – omul lup. Borges – spune la un moment dat Nicolae Manolescu – „n-a scris romane, dar povestirile lui i-au învățat pe romancieri”. „Povestirile lui nu pretind a fi pure ficțiuni (…) ele sunt combinații savante de invenție și de comentariu, de epică și de eseu” (România literară, Nr.8/2012). Dacă Borges nu a avut orgoliul de a considera scrierile sale pure ficțiuni, rodul imaginației sale de la primul până la ultimul cuvânt, de ce aș avea eu?…

N.C.: Subiectul romanului „Ruxandra. O lume care se duce”?)

D.S.:  Subiectul romanului este aparent simplu. Ca în toate romanele post-moderne. Ruxanda mică se întoarce la Borlova în zilele de negeie. Negeia pentru satul Banatului de Munte, pentru gugulani, este cea mai importantă sărbătoare după Crăciun și Sfintele Paști. Atunci se întorc fiii acasă. Pe o perpetuă întoarcere la obârșie cresc arborescent – sper eu, cel puțin aceasta a fost concepția – destine, povești, mituri, legende, simboluri. Și abordări şi pe teme care sunt, pentru mine, esențiale. Viață. Moarte. Vis. Dorul de cei duși. Uitarea. Teama de uitare… E, la un moment dat, o scenă în care Ruxanda mică apelează la fotografie de teamă că va uita chipul părinților. Toate cele despre care ți-am vorbit până acum creează o imagine care are în centru istoria locului. De acolo se pulsează totul. Din inimă. O imagine în care încap și tradițiile și mentalitățile bănățenilor. Cultul galbenilor. Nu e bănățean acela care nu are în sânge cultul galbenilor. Cultul galbenilor care se leagă de cultul soarelui. Cultul soarelui care se regăsește în hora grănicerească, așa cum „prepurtata” borlovenilor, jocul acela unic, imită mișcarea de du-te-vino a spicelor de grâu, și ele un simbol care ține de cultul soarelui…

N.C.: Multe simboluri, mituri, legende. Personaje simbolice, mitice, legendare și poveștile lor pline de mister.

D.S. În modernitate și post-modernitate, omul e însetat de miracol. De mister. De nepătruns. Ruxanda debutează cu blestemul neputrezirii, unul dintre cele mai grele blesteme, care trece, odată cu iubirea maternă, dincolo de această viață. „Fată, fată, n-am să pot putrezi în pământ de grija ta!…, spune Mama. Pe înțeleptul Moș Dănilă l-am invocat deja. El este un personaj simbolic, povestea lui este una simbolică. Un personaj care m-a ajutat să aduc în paginile Ruxandei poate cel mai frumos simbol: să viețuiești într-o biserică. Și nu orice biserică. O biserică ridicată pe Munte. „Chivot în chivot”, cum spunea, la un moment dat, părintele Constantin Necula. Un vechi simbol creștin care se leagă de o tradiție și mai veche, precreștină: urcarea pe munte, unde erau adorați zeii. Tradiție „încreștinată” pe parcursul vremii. Similară cu traversarea Pustiului Biblic. Urcarea pe munte – care se practică și astăzi mai sus de Borlova, pe Muntele Mic, evident în haină contemporană -, înseamnă purificare, înălțare. Inițial însă a fost legată de cultul soarelui la daci. Moș Dănilă, așa cum a fost construit ca personaj, face trimitere și la totemul ursului. La Zalmoxe. Amintește-ți portretizarea sa de personaj mesianic. „Pășea rar, greoi, cu picioarele-i scurte, strâmbe – urs în două labe pe treptele improvizate din lespezi. Parcă cineva ar fi aruncat, și peste el, o blană de urs când s-a născut. Mai știi?… Trăiește solidar în vârful muntelui, exclude carnea din hrana sa, nu mănâncă decât miere, lapte și brânză de la oile care pasc la Baicu. Cândva, bătea cânepa…” Apropo de totemuri,  se insinuează în firul epic și totemul lupului. Lupul care apare pe stindardul dacilor, dar reprezintă totem și pentru o sumedenie de popoare europene. O adevărată confrerie. De aici, s-a născut, în Ruxanda, clanul Lupuleștilor, o galerie de personaje care, prin istoria lor, duc mitologia satului până în contemporaneitate. Bătrânul Ermolaie, omul-lup care se dă de trei ori peste cap și se transformă în lup și înapoi în om, se întoarce din primul război mondial cu misterul acesta. Tiberius, nepotul său, aduce istoria neamului în realitățile zilelor noastre: fuga din România, când granițele erau închise, și reîntoarcerea după decembrie 1989. Un subiect extrem de sensibil. Chiar și povestea Marei lu’ Boieru se leagă de clanul Lupuleștilor. De mentalitățile bănățeanului nici nu mai vorbesc. Marea, pentru care galbenii, cultul galbenilor, erau mai presus de orice, decide să treacă dincolo, la cele veșnice, cu baierul de galbeni de la Maria Theresia ascuns în perna din sicriu.

N.C.: Chiar s-a înmormântat cu galbenii ascunși în perna din sicriu?

D.S.:  Când un personaj real mi-a adresat aceeași întrebare, m-a luat cu frisoane. Uneori mă întreb și eu cât din poveștile auzite într-o duminică, atunci când  galeria mea de babe se întrunea la „poșmândre”, se regăsește aici și cât din ele e rodul imaginației mele… Cert este că, în construcția romanului, n-am stabilit granițe. Dimpotrivă. Am încercat ca cele două teritorii, cel real și cel imaginar, să devină unul. Indestructibil. Istoricul  să se confunde cu fabulosul. Cotidianul  cu himericul. Faptele trăite cu faptele imaginate. Îmi place acest mixt, îl practic visând în felurite chipuri pe el. E ca un joc al muzei cu mine și al meu cu muza, într-atât încât realul este perceput drept ficțiune, iar imaginația pură drept cea mai concretă realitate. Îți amintești de Safta nebuna și episodul când vede, în ziua de Sânzâiene, para focului jucând, într-o poieniță spre Muntele Mic? Tradiția spune că para joacă pe comorile de galbeni ascunse. Prin descrierea din Ruxanda am încercat să creez atmosfera aceea fabuloasă. E seara, întuneric, para joacă fascinant, ca într-un balet misterios. Când se apropia Safta para dispărea, ca să apară din nou la distanțarea Saftei. Istoricul clipei, ziarista Ina Borlovan, avertizează însă că atmosfera aceea fascinantă nu e altceva decât realitatea în stare pură. În 1885, în acel loc, s-a descoperit unul dintre cele mai vechi și importante tezaure de monede de pe teritoriul românesc. Un tezaur, de importanță națională, insuficient studiat, care se află astăzi la București. Ba chiar mai mult, documentarul ca parte a romanului post-modern, explică – folosindu-se de cunoștințele teoretice ale căutătorilor de comori, de chimie ca știință -, cum apare jocul misterios al flăcărilor. Astăzi, chiar și adevărurile biblice sunt tălmăcite prin știință. Și ca să închei răspunsul la această provocare, n-aș putea niciodată să sintetizez mai bine decât a făcut-o criticul Radu Cernătescu în Reșița literară: „De la <pământul în care putrezim> pomenit în fraza liminară, până la zăpada unui munte prin care se pierd personaje și turiști, din ultimul capitol, totul stă sub semnul unei ascensiuni ad superos, amintind de simbolul tuturor căutărilor gnostice. Mitul muntelui sacru al dacilor este și el folosit pentru a muta în arhetipal această ascensiune pornită de poarta interioară deschisă de amintirea unui sat bănățean (Borlova) cândva un tărâm ascuns jumătate în lume, jumătate în infinit. Sacralitatea memoriei este folosită de autoare ca o deschidere în timpul profan”.

N.C.: Ați invocat partea documentară, să revenim așadar la discuția despre prezentarea fragmentată pentru că, în opinia unora – opinii critice, evident – documentarul produce ruperea, fragmentarea întregului. Ba, chiar mai mult, la aceiași critici apare sugestia de a renunța la partea istorică sau de a fi transferată în final. Cum ați primit aceste sugestii?

D.S.: Ca pe cele mai bune intenții. Respect orice opinie critică, orice sugestie și pe oricine le face, dar vreau să rămân eu însumi. Cu orice risc. E dreptul fiecăruia la o viziune sau alta. Chiar și la eșec. Nu zic că viziunea mea ar fi cea bună, că tentativa mea de-a rupe canoane va fi aplaudată, nu! Vreau să spun că, în viziunea mea, documentarul care prezintă istoria satului, integrată în istoria Banatului, face parte din firul epic. Din poveste. Sigur are alt stil, poate că și  tehnica acesta șochează. Ar putea fi scos și pus în final, așa cum se sugerează, dar atunci ar fi ca o anexă la povestea Borlovei și a borlovenilor. În concepția mea însă e o carte în carte. Poate fi desprinsă și devine o scriere de sine stătătoare. Încă o dată spun, momentul în care intervine istoria satului și a gugulanilor ține de firul epic. E chiar  inima acestui fir.

N.C.: Care este legătura între… 

D.S.: Doar o vorbă aș vrea să mai adaug. Literatura nu oferă astăzi doar unul dintre cele mai spectaculoase exemple de întrepătrundere a ficționarului cu documentarul, ci și a biograficului cu definirea și redefinirea. Cu obsesia identitară. Îmi place această căutare care inevitabil duce la polifonie. Dar poate genera și ambiguitate. Recunosc, uneori, mă amuz generând ambiguitate. Regret că în anumite pasaje nu am împins ambiguitatea mai departe, pentru că ambiguitatea asumată creează ficțiune. Sorin Alexandrescu are chiar un concept numit astfel: ambiguitate. Dar să revin la jocul  istorie – ficțiune. În construcția bisericii din Borlova au fost trei tentative de obținere a materialului pentru zidurile bisericii și, la primele două, cuptorul de ars cărămida s-a năruit. E fapt istoric reținut de „Cronica de la Borlova”, rămasă în manuscris de la preotul Elisei Drăgălina, din celebra familie care a dat „Eroul de la Jiu”, pe generalul Ioan Dragalina, dar devine și poveste în care imaginarul, intertextualitatea cu balada populară „Meșterul Manole” își joacă rolul. Și nu e singurul episod de acest gen. Las cititorul să le descopere pe celelalte. Într-un singur caz mai vreau să punctez ceva…

N.C.: Aștept… 

D.S.: E sfârșitul lunii mai 1966 și pe Muntele Mic, o zăpadă târzie, cade abundent și îngroapă în nămeți-i opt tineri aflați la un concurs de orientare turistică. Faptul istoric intră din nou în conținutul și structura epicului cu o doză de imaginar. Un imaginar în care sunt implicate cele trei personaje ale romanului: Ruxanda mică, ziarista Ina Borlovan și dăscălița satului. 

N.C.: Care este legătura între cele trei personaje? Ina Borlovan, spune critica, ar fi un alter-ego al Ruxandei, atunci, care este „statutul” de personaj literar, ca să spun așa, al dăscăliței satului? Mie mi-a atras atenția pasajul în care apar toate trei. Citez:„Ruxanda și Ina se oglindeau ca într-o imagine cinematografică. Una cu fața, cealaltă cu spatele. Compuneau întregul. Un întreg al contrariilor. Ruxanda – introvertită, retrasă în carapacea ei. Timidă, deși nu s-ar zice. Ina – comunicativă, prietenoasă, știe să dezlege limbi. Ruxanda, admirată. Ina, detestată. Ca orice ziarist. Ruxanda, o sensibilă, sentimentală și romantică incurabilă, Ina – o dură și-o neiertătoare când e vorba de rostirea adevărului. Imediat după Ruxanda urcă și dăscălița satului. A rămas undeva pe scară. N-a mai încăput în ramă. E ca o amintire pierdută în ceața urcușului…” 

D.S.:  Mă bucur că ai reținut pasajul pe care puțini, în afară de criticul Gheorghe Jurma, l-au remarcat. Noi suntem zidiți după Chipul și Asemănarea Sa. Și-n această zidire e pusă Trinitatea. Aici trebuie căutat sensul. Mie îmi place să trăiesc din sens. Să scriu din sens. Dincolo de sens, nimic nu mai contează. Sigur, se pot face tot felul de speculații, mai mult sau mai puțin adevărate, pot fi găsite asemănări, chiar și cu realitatea, dar…

N.C.: Două din aceste personaje apar în finalul romanului. Întrebarea e: care din ele rămâne îngropată în zăpadă?

D.S.:  În vremurile acestea, chiar și scrisul s-a democratizat. Cititorul își alege finalul, nu i-l poate impune nimeni, nici măcar autorul. Dincolo de glumă, dar rămânând în interiorul unei afirmații făcute de Mircea Mihăieș, unul din cei trei autori ai primului roman postmodern românesc, „Femeia în roșu”, potrivit căruia „vechile modalități de creație sunt supuse unor reformulări radicale”, romanul are un final deschis… Rămâne la alegerea noastră, a fiecăruia, să decidem cine supraviețuiește.

N.C. Vi s-a  reproșat lipsa unui mic dicționar care să explice regionalismele. 

D.S.: La acest reproș, editorul meu, Gheorghe Jurma, a dat cel mai bun răspuns: poezia lui Marin Sorescu e însoțită de explicarea regionalismelor?… În același timp, am în memorie opinia cunoscutului critic timișorean, numărul unu în critica literară din Banat, Cornel Ungureanu, care, nu cu prea multă vreme în urmă, în prezentarea unui volum de proză tocmai remarca: proza nu e lucrare științifică, nu presupune explicitări, adnotări etc.

 N.C.: Și totuși, nu pot încheia fără să invoc faptul că, la un moment dat, ați fost întrebată dacă v-ar fi plăcut să vă cheme Ruxanda. 

D.S.: Ruxanda în mitologia română este una din cele nouă iele. Așadar, numele e încărcat de mitologie. Apoi, Domnița Ruxanda e unul din personajele sadoveniene. Personajul meu însă este unul contemporan. Conectat la realitățile zilei. Se privatizează în grup, lucrează la o multinațională, se ocupă de propria-i firmă, îi plac domeniile noi care câștigă teren cum e dezvoltarea personală, mai e și victima politicului. Doar amintirile ei țin de trecut, peisajul în care se mișcă e contemporan: platforme comerciale care iau locul industriei socialiste, grajduri transformate în saloane cu mobilă sculptată, telefoane mobile și blugi în satul de sub munte, unde sătenii se despart pe americanismul: „O zi bună!” Sau își petrec timpul pe la biliard, nu la șezători.

N.C.: Deci v-ar fi plăcut sau nu să vă cheme Ruxanda?

D.S.: Mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu una dintre „iele”, dar cred că și numele meu are frumusețea și semnificația sa. Dorina vine de la dor, acel sentiment profund, uneori sfâșietor, de care nu scapă nimeni. Un cuvânt românesc care, așa cum știa generația mea când s-a format – între timp informațiile s-au mai nuanțat – este intraductibil. E unic. Nu mai există în altă limbă. La fel numele. Chiar și în spațiul românesc, Dorina, Dorin, Doru sunt nume întâlnite cu preponderență în Banatul și Transilvania istorice. Dincolo de fostele granițe ale imperiului, în regat, se întâlnesc foarte rar, iar în anumite zone chiar deloc. De ce-și botezau bănățenii și ardelenii copiii cu aceste nume?… Pentru că nu puteau fi traduse în timpul ocupației austro-ungare. Astăzi, istoria s-a schimbat și, cum spune recensământul, copiii sunt tot mai rar botezați cu acest nume.

Interviu realizat de

Nina Curița