Caraş-Severin, Romania

REȘIȚA – România a fost mai mereu tributară ţărilor puternice, mereu parcă a trebuit să punem în operă, mai abitir decât alții, reguli și reguli, şi parcă acest lucru nu se mai termină. Ați văzut ce repede am pus noi în practică sancțiunile împotriva Rusiei, deși niciun oligarh nu trăiește pe meleagurile noastre?

Nu contează că, practic, au de suferit mii de români, noi trebuie să pozăm în partenerii perfecți, deși niciodată nu vom fi priviți ca fiind vreo forță. Nimeni nu spune că trebuie să încălcăm reguli, însă, de exemplu, în cazul actualului conflict, nu trebuie să ne autopedepsim de parcă noi bombardăm Ucraina. De ce ne simțim tributari? Nu am înțeles niciodată de ce. Dar îmi amintesc că în urmă cu vreo 5-6 ani, o astfel de întrebare i-a fost adresată istoricului Margaret MacMillan de Cătălin Ştefănescu, realizatorul emisiunii „Garantat 100%“ . Întrebarea, delicată de altfel, a pus în dificultate chiar şi un profesor universitar de la Oxford, cum este MacMillan, însă istoricul britanic, ofiţer al Ordinului Canadei, a răspuns simplu: „De diviziunile interne ale unei ţări se vor găsi mereu alţii care să profite. De obicei, profită cei puternici“.

Noi nu avem vreun război, nu avem răzmerițe, ci nu avem o direcție clară în vreun domeniu. La vremea respectivă, istoricul britanic a încercat şi să ne liniştească: „Dar dacă România va avea consens între forţele politice, sociale şi civice şi ar consolida un tot unitar, lucrurile s-ar schimba. Uitaţi-vă la Elveţia, o ţărişoară mică, dar care ştie ce vrea tocmai pentru că are încredere în cetăţenii săi“.

Încredere în cetățenii săi? Niciodată. Cetățenii români au fost mereu ultimii pe lista priorităților celor care ne conduc. Ucrainenii pleacă spre Vest pentru că au război, milioane de români au plecat tocmai pentru că nu au încredere în viața de aici, tocmai pentru că nu au contat aici. Plătim taxe cu ochii cârpiți de somn și stăm la cozi resemnați. Suntem bolnavi într-un sistem de sănătate bolnav și care arată din ce în ce mai rău. Cultura și educația sunt la pământ. Reforma nu mai vine. Nici aia agrară, nici cea culturală. Cercurile sunt mai vicioase ca niciodată.

Ce frumos sună „consens între forţele politice, sociale şi civice“… Aşa ceva la noi? Asta ar însemna deja altă ţară, alţi oameni, pentru că în cazul nostru nici nu are sens să pomenim de aşa ceva. Dacă în ţara asta nu există de 33 de ani o lege clară în orice domeniu vreţi, bătută în cuie şi care să nu tot fi fost adnotată, revizuită, adăugită, modificată şi amestecată, de unde înţelegere şi scop comun? Cine să facă o astfel de lege? Parlamentarii care muncesc trei zile pe săptămână? Rezultatul e vizibil şi mereu acelaşi: avem politicieni şi mentalităţi a căror menire este aceea de a ţine o ţară în loc. Suntem definiţia consensului doar când ni se impune din afară ce să facem sau să nu facem. Şi sincer, cine îşi doreşte un consens când tocmai apele tulburi sunt cele mai bune de pescuit pentru unii?

Un respect pentru noi ca nație, o fărâmă de demnitate conferită fie numai și de poziția geografică pe care o avem, o autoprețuire și consolidarea unui tot unitar țin de o istorie viitoare. Poate, cândva. Până atunci, preferăm să fim tributari, în primul rând propriei noastre neputinţe…

JCS-Nina Curița