REȘIȚA – Cred că puţini sunt românii care nu au urmărit funeraliile ultimului rege al României şi m-am numărat printre milioanele de oameni care cred că au simţit un nod imens în gât. Acea stare de sufocare şi neputinţă simţite în momente de deznădejde. Da, acesta este cuvântul potrivit, deznădejdea că este prea târziu, deznădejedea că rămân întrebări fără răspuns şi că ne vom pierde tot mai mult.
De ce această senzație? Până la urmă, România e o republică, iar monarhia nu mai are vreo șansă să revină (lucru acceptat de altfel, cu eleganță, chiar și de către Regele Mihai). Cei mai mulți dintre oamenii care au suferit acum la moartea fostului rege nu ar fi de acord cu o revenire a regalității, ba chiar i s-ar opune. Și atunci de unde părerea de rău? Simplu – pentru că fostul suveran a reprezentat ultima legătură cu România dinaintea comunismului. Brutalitatea acestui regim a transformat monarhia într-o perioadă legendară, iar demnitatea din exil a ultimului rege l-a făcut un simbol pentru cei rămași în țară. Altfel spus, pentru ei Mihai a fost speranța, iar acum și aceasta a dispărut…
Sâmbătă, la București au fost prezenți reprezentanți ai caselor regale din întreaga Europă. Până și presa noastră a lăsat deoparte lucrurile urâte, meschinăriile zilnice, micimile care ne pierd şi a dedicat-o celui care a fost ultimul rege. Românii au demonstrat de dimineaţa până seara că pot fi uniţi într-o tăcere demnă, au înţeles că Mihai, chiar și izgonit din țară, a reprezentat-o demn în fața Occidentului, mai demn decât cei mai mulți dintre actualii aleși. Mulţimile tăcute care s-au recules lângă catafalcul fostului rege în zilele de doliu, zecile de mii de români prezenţi la funeralii, miile de flori aruncate pe ultimul său drum mi-au dat un sentiment de linişte aparentă că nu ne-am pierdut încă decenţa. Pe acei oameni nu i-a dus nimeni acolo cu vreun autocar, tineretul nu a fost acolo pentru a reproşa cuiva ceva, ci pentru a confirma ceea ce a reprezentat cândva monarhia.
Naţia română, parcă mereu aşezată aiurea pe drumurile creionate de interesele altora, părea că suferă pentru regele de a cărui existenţă de abia acum a aflat cu adevărat. Deși Mihai a trăit timp de 96 de ani, nu a avut nimic scandalos, nimic de bâlci sau de cancan care să-l „ajute“ să îl remarcăm cu adevărat. Trăind retras și discret, nu a avut comportamentul excesiv al atâtor suverani detronați care și-au înecat amarul exilului în petreceri și aventuri; a ieșit în evidență, altfel decât ca rege, doar prin pasiunea sa pentru motoare, și nu poți să nu zâmbești imaginându-ți un cap încoronat șurubărind vesel la vreuna dintre dragile sale mașini, plin de ulei și de vaselină. Adică exact acea combinație între demnitatea cuiva înrudit cu cele mai mari familii regale din lume și bunul simț al unui om de rând care l-a făcut atât de respectat.
Am văzut în mâinile celor care îl jeleau pancarte și fotografii ale regelui Mihai şi ale principelui Nicolae, însă nu greşim foarte mult dacă spunem că visul unei moharhii s-a aşezat în acelaşi mormânt cu ultimul rege al României. Când a fost întrebat în interviuri dacă dorește să revină monarhia, Mihai a spus: „Sunt aici, la dispoziția voastră. Nu de mine depinde asta, depinde de voi.” Nu a fost o înfrângere sau o resemnare, ci doar a înțeles și acceptat, cu calm și demnitate, în ce direcţie merge istoria. Şi nu s-a agățat cu disperare de tron.
În trecut nu ne mai putem întoarce, dar sper că vom reuși să facem ceva, învățând lecțiile sale, bune și rele, și privind în față. Sâmbătă tocmai am demonstrat că nu suntem doar o naţie fără repere, franjurită de ignoranţă şi răutate. Ci am fost capabili să dăm o lecţie de decenţă. Sper că nu degeaba…