ORAVIŢA – 177 de copii şi peste 1.600 de adulţi din judeţ dorm somnul de veci în Câmpia Bărăganului.
Nu li se poate aprinde o lumânare, căci cimitirele au fost arate de regimul comunist, soartă pe care au avut-o şi cele 180 de sate pe care deportaţii din toată ţara le-au întemeiat în Bărăgan. Doar în satul Fundata, un cimitir a scăpat ca prin minune, iar oamenii aprind lumânări în Duminica Tomii. În fiecare an, de Rusalii, supravieţuitorii deportării, copiii şi nepoţii lor, se adună pentru a se reculege în memoria celor care nu mai sunt.
Un regim temător
În anii 50, liderul sârb Tito intrase în dizgraţia lui Stalin, motiv pentru care regimul de la Bucureşti se temea de un conflict cu Iugoslavia. Iată de ce, sub pretextul securizării graniţei, decide evacuări masive de populaţie din această zonă. „Zeci de mii de oameni au fost „strămutaţi”, cum se arată în documentele Securităţii, din 297 de localităţi întinse între Beba Veche, judeţul Timiş, şi Gruia, judeţul Mehedinţi. Lor li se alătură mii de deportaţi din alte zone ale ţării. Un adevărat atentat la libertate, la viaţa de familie şi la cea a comunităţii”, a spus reprezentantul CNSAS, Iulia Moldovan, la evenimentul desfăşurat sub cupola Teatrului Vechi „Mihai Eminescu”.
O istorie în detaliu
Totul a fost plănuit în detaliu în „laboratoarele” Securităţii, în exprimarea prof. Marius Oprea. „Pe 1 martie 1950, în cadrul unei şedinţe a Ministerului de Interne s-a vorbit prima dată despre deportare, lucru de care avea să se ocupe col. Gogu Popescu. Pe 17 iunie 1951, la Timişoara a avut loc o sedinţă la care au participat oamenii de încredere ai regimului din fiecare comună. Acestora li s-au dat liste cu cei care trebuiau „strămutaţi”, liste care vizau militarii din armata regală, funcţionarii fostului regim, dar şi pe cei care se opuneau noului regim. Directiva 200 a Securităţii, din 1951, stabilea toate amănuntele”, a arătat prof. Oprea. Totul a început în noaptea de Rusalii a anului 1951, când 66 de garnituri de tren, însumând 2.700 de vagoane, au plecat spre Bărăgan. Ulterior au urmat şi alte transporturi.
„Cifrele oficiale ale Securităţii vorbesc despre 60.000 de deportaţi din toată ţara dar, în realitate, au fost în jur de 100.000. Multe documente au fost distruse în 1958. În 1968, directiva 200 a fost distrusă din ordinul lui Ceauşescu, dar o copie a ei rămas într-un sertar la Timişoara din neglijenţa unui funcţionar. Tot în 1968, Gogu Popescu era ambasador în Uganda şi bănuiesc că n-o ducea rău”, a mai arătat prof. Oprea.
O dramă încă vie
Oamenii au lăsat în urmă totul, pentru a fi duşi în câmpul unde fiecare familie era întâmpinată cu patru ţăruşi înfipţi în pământ. În total, peste 12.500 de familii, însumând peste 40.000 de oameni din vestul ţării, au luat drumul Bărăganului, după cum afirmă Cornelia Fetea, preşedintele Asociaţiilor Foştilor Deţinuţi Politici şi Victimelor Comunismului, Caraş-Severin. „Averea noastră erau bordeiele în care broaştele săreau în paturi, iar şobolanii umblau nestingheriţi”, îşi aminteşte Cornelia Fetea.
Ce-a făcut statul pentru a reda oamenilor ceea ce li s-a luat? A dat legi prin care le acorda despăgubiri materiale şi morale, legi pe care tot statul le-a anulat ulterior. Anul trecut, Cornelia Fetea a reuşit să obţină dublarea indemnizaţiilor, printr-un discurs ţinut în Parlament. „Nu mai avem timp de aşteptat, căci suntem tot mai puţini”, spunea atunci Cornelia Fetea. În cinstea celor care-au suferit în anii 1951-1956, primarul Dumitru Ursu a promis că Oraviţa va avea un muzeu al deportării. Muzeu care să pună piedică în calea uitării, aşa cum fac şi cei care, an de an, se adună sub cupola teatrului vechi din oraş.