Caraş-Severin, Romania

REŞIŢA – A fost, cu siguranţă, unul din cei mai renumiţi cronicari ai locului din toate timpurile… Povestea lui a început acum 128 de ani, când a păşit, pentru prima dată, în vechiul burg al Reşiţei, iar de atunci istoria oraşului a început să curgă, aşa cum nimeni nu mai reuşise să scrie până la el!

Nu s-a aflat vreodată de ce venise, de fapt, la Reşiţa în acel an de neuitat 1892, însă legenda lui a înfrânt scurgerea secolelor…

Mihalik Alexander a văzut lumina zilei pe data de 15 ianuarie 1869 la Spisská Nová Ves, localitate de pe actualul teritoriu al Slovaciei. După terminarea studiilor în localitatea natală şi la Budapesta, a devenit învăţător (1888) şi profesor de istorie (1892), meserii pe care le-a practicat, cu pasiune, pe durata unei vieţi.

A început să predea istorie la Reşiţa începând cu anul 1892 şi până în 1899, când a fost chemat să-şi exercite vocaţia şi la Orşova. Spiritul viu, erudiţia, dar mai ales talentul remarcabil de povestitor au făcut din el unul din cei mai iubiţi cărturari ai locului, devenind preşedintele Asociaţiei de Învăţători a vechiului comitat Caraş-Severin.

Istoria Reşiţei, elaborată de pana lui măiastră, a văzut lumina tiparului în ziua de 27 iulie 1896 şi a fost o revelaţie pentru iubitorii de carte ai vremii: trecutul şi prezentul oraşului erau spuse, pentru prima dată, prin povestea clădirilor, a podurilor, bibliotecilor, bisericilor, hotelurilor, şcolilor, fabricilor, tipografiilor, minelor, a asociaţiilor culturale şi muzicale, a locurilor pitoreşti, prin relatările documentelor de arhivă şi, mai ales, prin chipurile oamenilor pe care i-a întâlnit, i-a ascultat, iar mai apoi… i-a luat cu el în propriul suflet. Pentru totdeauna. Pentru povestea Reşiţei…

Cum s-a născut o istorie vibrantă a locului care a atins toate sufletele? Secretul a rămas „codificat” pentru Posteritate.

Legenda lui Mihalik Alexander, cronicarul uitat al Reşiţei, spune că „magia” istorisirii ce rămâne să înfrângă scurgerea timpului începe atunci când un suflet mare adună în el alte suflete pentru a da nemurire unei povești. În acel suflet mare, ce strânge laolaltă neîncetat, există multe „camere” în care, de obicei, îşi găsesc liniştea cei ce, pe durata acestei treceri, nu ostenesc să iubească mult… alţi oameni, alte locuri, apoi sunete şi culori, dar de aşa manieră încât, prin vibraţia pe care ei o emană, totul în jur dobândeşte Lumină şi sens deopotrivă.

Aşa este în Viaţă de multe ori. Întâlnim, brusc, oameni ale căror zâmbete calde şi strălucire din ochi ne luminează clipele, făcându-ne să credem că ei ne-au fost trimişi pentru a fi „sarea şi piperul” propriei noastre existenţe. Când chiar ajungem să simţim aceasta, înţelegem, inevitabil, unul din cele mai frumoase adevăruri posibile: Fericirea autentică începe atunci când reînvăţăm cum e să ne simţim, cu adevărat, din nou… Acasă… lângă cineva…Abia atunci „Casa Sufletului” ne este, din nou, plină… de noi şi de cei pe care îi iubim. Autentic.

Legenda mai spune că Mihalik, cronicarul, a scris una din cele mai frumoase istorii ale Reşiţei, întrucât a ştiut să preţuiască valoarea documentului de arhivă, dar, mai presus de toate, pentru că şi-a umplut „Casa Sufletului” cu amintirea celor mai valoroşi şi mai frumoşi oameni care i-au dat comori de poveşti.

Eu cred că, în fapt, „colecţionând” spirite alese în sine însuşi, el şi-a găsit acea bucurie şi linişte a sufletului cum puţini reuşesc să obţină în această viaţă. Iar istoria pe care ne-a lăsat-o nu e decât o minunată confirmare în acest sens…

JCS-Attila Varga

Adaugă comentariu