REȘIȚA – Stă în firescul vieții să avem momente în care trebuie să simțim că altarele sufletului se prăbușesc cu zgomot, că icoanele valorilor și chipurilor în care credeam se fac cioburi, stă în firescul lumii să avem încercări care ne testează puterea caracterului!
De câte ori nu ne-am trezit luați de valuri emoționale pe care cu greu le-am controlat? De câte ori, fiecare dintre noi, am trăit momente pe care nu le-am înțeles, de câte ori nu am pierdut clipe, lucruri, situații, șanse, oameni? Sunt sigură că de multe ori să zâmbim părea un chin. Toți pierdem câte ceva și orice pierdere are intensitatea ei pentru fiecare.
„Dacă pierzi bani, poţi să-i faci înapoi. La fel se întâmplă dacă îţi pierzi casa sau orice alt lucru pe care îl ai. Dar dacă pierzi sufletul, un alt suflet nu vei putea dobândi“, spunea Sf. Ioan Gură de Aur. Și cu toate astea, trebuie să existe decență și eleganță în mijlocul furtunilor pe care ni le oferă viața. Indiferent că ești bărbat sau femeie, trebuie să existe o grație a fiecăruia atunci când mintea şi sufletul se transformă în haos, când atingem limite ale răbdării şi putinţei pe care avem senzaţia că nu le depăşim.
Uneori, ceea ce vrem nu este ceea ce avem nevoie şi ne trezim că ajungem să nu mai vrem ceea ce ne trebuie de fapt. E ușor să lași suferința pe mâine atunci când nu e a ta. Ne pierdem de atâtea ori printre lucruri neînsemnate care nu ne aduc, în final, decât pustiu şi tristeţe în suflet. Ne apropiem de oameni pentru care suntem importanți atunci când vor ei să fim și cât timp vor ei. Și ne trezim atunci când realizăm că lucrurile mărunte au fost prea mărunte pentru implicarea noastră, că pentru oamenii pentru care am crezut că suntem prețioși avem valoarea nisipului. Și avem impresia că am pierdut. Și ne consumăm cu întrebări retorice care ne amplifică frământările! Și asta pentru că ne este greu să pierdem. Sau nu știm să pierdem. Sau ne este teamă pur și simplu. Când înveţi să pierzi, se face pace în tine şi ajungi să îți dai seama, că orice ar fi, o vei scoate cumva la capăt. Și în tine se naște încredere. A ta, în tine.
Ați observat că oamenii cred ceea ce vor să creadă, aud numai ceea ce vor să audă, că vor îmbrăţişa cu braţele deschise chiar şi cea mai mare tâmpenie, atâta timp cât ea se mulează perfect pe sistemul lor de valori. Ați înţeles de multe ori că adevărul tău nu e și adevărul celuilalt, chiar dacă îți înfigi și unghiile în conștiința cuiva, teoriile tale dau cu rest în matematica altuia.
Știți, toți am primit lecții de la cineva și toți am fost lecții pentru cineva, e în firescul vieții să dezamăgim și să fim dezamăgiți. Toți, într-un fel sau altul, am pierdut câte ceva. Însă Timpul, în jocul ce îl duce mereu cu efemeritatea noastră, ne-a forțat pe fiecare să apreciem ce am avut, dar și să realizăm că în viață de multe ori pierdem doar ceea ce trebuie să pierdem.
De-a lungul timpului, atunci când v-am expus fărâme din mine, vă mărturiseam că una dintre plăcerile mele este aceea de a observa, admira și înțelege spectacolul caracterelor. E o pasiune din copilărie, finisată mult de jurnalism, un domeniu care m-a ajutat să înțeleg că, sub orice formă, spectacolul caracterelor este fascinant. Pentru că deși trăim sub același cer, avem în noi lumi și lumi diferite. Și pentru că ne aseamănă dorința de a zbura, indiferent de câte perechi de aripi ne-a topit viața!
Mă uit în jur zilnic. La oameni și realități. La ce se întâmplă bine sau rău, în orice domeniu. Privesc spectacolul minților umane. Și, da, tot mai mult cred că dacă pierzi bani nu pierzi nimic, dacă pierzi timp pierzi câte ceva, dacă îți pierzi sănătatea pierzi foarte mult. Dar dacă îți pierzi caracterul, pierzi totul. Poți repara orice, poți reconstrui orice… nu însă și sufletul: al tău sau al celuilalt!
JCS-Nina Curița
