Am descoperit asta întâmplător, când o zi întreagă nu am văzut pe nimeni zâmbind. De atunci urmăresc zilnic chipurile oamenilor de pe stradă, grupurile oprite pe trotuar, tinerii adunaţi în parcuri, bătrânii din faţa tablelor de şah. Nimeni nu mai râde. Sau, cel puţin, n-am mai văzut de prea multă vreme oameni care să se bucure, chiar pentru lucruri mărunte, din tot sufletul, atât de mult încât să simtă nevoia să-şi împărtăşească bucuria proprie cu oricine din jurul lui.
Parcă am devenit un popor de oameni trişti. Preocupaţi. Obosiţi. Îngânduraţi. Interiorizaţi.
În orice film american, indiferent de factura lui, la un moment dat cineva mănâncă îngheţată. La ei, orice problemă personală, oricât de gravă ar fi, se rezolvă după ce o caserolă este golită, de aceea în frigiderele lor filmate există mereu stocuri din acest produs.
Americanii sunt pe primul loc la consumul de îngheţată, cu 27 de kg anual pe… stomac de locuitor. Şi americanii – cunoscuţi sau văzuţi la televizor – par oameni în general veseli şi lipsiţi de griji. Poate nu întâmplător, românii sunt trişti: ei nu mănâncă suficientă îngheţată! Doar ceva mai mult de un kilogram anual, în medie, asta însemnând că mulţi nici nu o gustă într-un an.
Chiar dacă producătorii autohtoni au anunţat creşteri importante în producţia de îngheţată, se pare că fie la noi nu funcţionează efectul îngheţatei, fie nu se mănâncă suficientă.
În lipsa unor motive exterioare care să ne facă să zâmbim, sau să ne alunge grijile măcar, am putea încerca totuşi să ne tratăm cu îngheţată.
Vom vedea lucrurile din jur, viaţa noastră în general, poate dintr-o perspectivă mai optimistă. Îngheţata poate fi oricum o soluţie, în condiţiile în care toţi cei care ne decid într-un fel sau altul viitorul ies prea puţin pe stradă, ca să vadă că românii nici măcar nu mai zâmbesc.
Dana Ioan
