REȘIȚA – Ştiţi de ce nu putem niciodată să avem un apus liniştit, să ne bucurăm de simfonia de culori a unui cer? Pentru că mereu ne gândim la zorile ce urmează, pentru că nu suntem atât de puternici încât să găsim permanent armonia perfectă dintre minte şi suflet.
De atâtea ori în viaţă lucrurile ţesute de minţile noastre devin nişte aluaturi plămădite cu sufletul. Sigur că facem destule cu amândouă, şi acele fapte, decizii, acţiuni sunt cele care ne aduc mulţumire sau cele mai puţine regrete, însă îmi menţin părerea că tot mai puţin găsim echilibrul dintre raţiune şi sentimente. Chiar şi fizic, de câte ori nu dormim pe partea stângă, apăsându-ne inima cu propria greutate?
Sunt atâtea momente în care vreau să spun: gata, este de ajuns; sunt atâtea chestii pe care îmi propun să le fac şi apoi mă trezesc că de fapt paşii făcuţi sunt infimi. De atâtea ori suntem conştienţi că în anumite acţiuni nu trebuie să persistăm, că anumite lucruri nu ne sunt benefice precum credem, că anumiţi oameni nu sunt potriviţi în jurul nostru, de atâtea ori raţiunea ne dă semnalele care trebuie, însă întotdeauna când este să luăm anumite decizii intervine sufletul, iar decizia luată este una care salvează o situaţie doar pe moment. Dar, de atâtea ori şi sufletul are raţiuni pe care mintea nu le poate învinge. Sunt atâţia de „dacă“, „poate“ şi „lasă“ în viaţa fiecăruia dintre noi încât şi dacă dansează armonia în farfuria de la micul dejun cred că nu o mai putem agăţa şi ancora în trăirile noastre.
Nu găsesc întotdeauna un echilibru perfect nici în relaţiile cu oamenii. Însă încerc să menţin o oarecare armonie. Sunt atâţia oameni în ai căror ochi aş vrea să mă uit şi să le spun lucruri pe care eu le consider nepotrivite sau de care îmi este lehamite, dar mă opresc bazându-mă cumva pe raţiunea lor de a conştientiza nişte lucruri. Evident că aşteptarea sclipirii raţiunii lor nu este singurul lucru care mă opreşte în a spune tot ce gândesc. Ci şi faptul că încerc să empatizez cu ceilalţi, indiferent că îmi sunt apropiaţi sau străini. Pe cei apropiaţi încerc să îi fac mici părţi din mine pentru a-i înţelege mai bine. Încerc să mă pun de multe ori în locul celuilalt şi dacă cineva nu forţează limitele răbdării mele, eu chiar pot să tac. Şi chiar pot să văd în oameni mai mult decât sunt ei. Eu cu neasumarea unor gesturi şi atitudini am probleme. Ştiţi, când îmi relaxez ochii, ori îmi pierd privirea în întinderea perfectă a orizontului, ori în muchiile perfect perpendiculare ale unui tavan. Imperfecţiunea dăunează ochiului. Nu sunt perfectă, nici nu vreau asta, însă imperfecţiunea neasumată a celorlalţi dăunează comunicării mele cu ei.
Trăim întrebându-ne mintea, ascultându-ne sufletul sau invers. Oscilând între suflet şi trup, mintea noastră este mereu indecisă, iar dacă ar fi altfel poate că am avea o existenţă plictisitoare. Sigur că ar fi ideal să găsim mereu un echilibru între minte, trup, suflet, dar dacă nu ne iese tot timpul pentru că astea sunt vremurile, măcar să încercăm să trăim fără a lăsa în urmă prea multe regrete. Şi, din când în când, să reuşim să oferim pace şi linişte clipelor noastre…
Nina Curița