Când vine vorba de independenţă, românii sunt foarte sensibili; acest cuvânt, folosit cu atenţie, poate avea efecte nebănuite. Ceauşescu a profitat din plin fluturând iluzia independenţei pe sub nasul românilor, aceştia înghiţindu-i destule timp de atâţia ani. Mai nou, facem cunoştinţă şi cu mitul independenţei energetice, oferită de gazele de şist.
Din Statele Unite ni se face educaţie despre „comoara” pe care stăm şi cât de… independenţi ne-ar face (fireşte, faptul că o companie americană, Chevron, este implicată din plin în exploatarea gazelor de şist din România nu are vreo legătură cu aceste încurajări). Autorităţile române prind mingea din zbor şi vin cu aceeaşi idee: cu ajutorul miraculoaselor gaze de şist, am putea avea „acea independenţă din punct de vedere energetic pe care ne-o dorim cu toţii” (şeful Agenţiei Naţionale de Resurse Minerale).
Însă povestea că aceste gaze ne vor aduce „independenţa” e doar o glumă proastă. Ele nu vor fi exploatate de România pentru români, ci de companii străine, pentru clienţi. Iar clienţii care plătesc cel mai bine nu sunt românii. Sau ce credeaţi, că adversarii declaraţi ai gazelor de şist de prin vestul Europei se vor jena să le folosească? Nici vorbă. Nu îi deranjează aceste gaze, nici măcar exploatarea lor, ci locul unde se face – adică să nu fie la ei în bătătură. Altfel spus, îmi place carnea de porc, dar nu îl înjunghia în sufrageria mea. Dacă îmi aduci doar cotletele, frumos tranşate şi numai bune de pus în tavă, mi se rupe cum şi unde ai omorât porcul.
În timp ce alţii vor folosi liniştiţi gazele scoase din România, mizeria rămasă în urmă va fi treaba românilor. Iar probeme vor fi destule – fracturarea hidraulică reprezintă o calamitate şi pentru mediul înconjurător, şi pentru localnicii care au „fericirea” de a trăi aproape de zăcăminte. Oricât ar ţipa anumite organizaţii „neutre”, din seria celor care numai că nu pretind că cianura e o adevărată binefacere pentru om, în clipa în care poţi da foc apei de la robinet discuţiile despre efectele fracturării hidraulice devin inutile.
Dar, până la urmă, nu este vorba despre independenţa energetică a României. De asta nu le pasă nici măcar autorităţilor române, cu atât mai puţin companiilor petroliere străine. Ca şi în multe alte cazuri, singura miză o reprezintă profiturile. Iar ca să câştigi, întotdeauna trebuie ca cineva să piardă.
Nina Curiţa