Caraş-Severin, Romania

REȘIȚA – Ce voi scrie acum nu este vreo descoperire epocală, nici vreun mister al vieții, ci doar realitate ce ne cuprinde pe tot mai mulţi dintre noi și care e atât de des întâlnită încât nici nu o mai vedem.

Mă uitam pe fotografiile de la inaugurarea Parcului Siderurgistului din Reşiţa, eveniment la care au fost foarte mulţi copii şi părinţi, iar la un moment dat colegul meu Toni mă întreabă, după ce am văzut toate pozele: „Ai observat ceva? Oamenii nu zâmbesc…“ Am derulat din nou pozele şi, cu excepţia câtorva copii şi a doi-trei adulţi, nu zâmbea nimeni. Şi nu pentru că ştiau că sunt fotografiaţi, ci pentru că pur și simplu aşa se simţeau în acel moment. Bine, înțeleg că nu trebuie să râzi cu gura până la urechi pentru amenajările dintr-un parc, oricât de binevenite ar fi, nici pentru că era primarul acolo, dar faptul că eşti lângă copilul tău ar trebui să fie un motiv suficient. Copiii trebuie învăţaţi să se bucure și lăsaţi să zâmbească. Or dacă ei nu văd de la părinţii lor decât fețe încruntate și posomorâte, cum să înveţe să îşi deseneze singuri zâmbetul pe chip? Şi atunci când creşti într-o seriozitate continuă, când ţi se spune mereu să nu te hlizeşti că pari prost sau neserios, sau preferata mea, când îi spui unui copil să nu fie copil, nici nu ai cum să zâmbeşti. M-am tot gândit la acele imagini şi la oamenii serioşi din ele şi am început să studiez  zâmbetele celor din jur. Sigur, nu trebuie să zâmbeşti singur de nebun pe stradă să creadă lumea că ai dat iama în sărurile de baie, dar când ești ajutat, când ajungi într-un grup, când ieși undeva, să te mai relaxezi, chiar poți zâmbi.

În cazul unora cred că e şi o chestie de imagine. Promovăm prea mult seriozitatea. Un om tot timpul zâmbitor pare neserios. Unii oameni au un simţ al umorului extrem de dezvoltat însă şi-l inhibă. Şi nu e vina lor neaparat, ci a celor din jur. Alţii se pierd în prea multe detalii şi se gândesc la prea multe deodată, aşa că micile bucurii le scapă şi trec pe lângă ei fără să le observe. Unii nu mai zâmbim pentru că avem prea multă greutate pe umeri şi nu ştim cum să scăpam de ea, așa că este mai simplu să mergem cu capul în jos sau privirea pierdută în zare, lăsând mai rar loc unui zâmbet.

Este adevărat şi că sunt momente în care ai impresia că în jurul tău nimeni nu zâmbeşte. Îndeosebi dimineaţa când e aşa o tristeţe generală, toată lumea ori se uită în gol sau stă pe telefon ca să nu moţăie. Depinde de atât de multe: vremea de afară, starea lor, ultima discuţie, evenimentele din familie, starea de sănătate etc. Şi spun asta pentru că îmi place să cred că mai sunt mulţi oameni care nu înoată în valurile crispării de dragul seriozităţii. Însă azi, când am vorbit de zâmbet m-am referit la foarte mulţi oameni, mici şi mari, care nu se aflau la vreo nuntă şi aşteptau să dea plicul, nici la vreun examen decizional pentru viaţa lor ci se aflau într-un parc. Şi…au uitat să zâmbească.

În fine, ştiu că viaţa nu este roz și că nu te poţi hlizi ca tâmpitul, dar nici nu trebuie cineva să uite că zâmbetul rezolvă multe probleme, în special cele mici și mărunte care, adunate, ne rod ca pietrele din pantofi. Zâmbetul este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le poţi face în primul rând ţie. Aşa că, atunci când te pierzi în lume şi lumea în tine, zâmbeşte!

Adaugă comentariu