MARAMUREȘ – …cu simplitate dă binețe în dimineața de Ajun unui drumeț venit la colindat de departe.
Amu-s cinci ani de când băteam în poarta lui nea Grigore Țulean, cioplitorul din satul Săcel, Jud. Maramureș. Tot de Ajun era și-atunci. Și tot fără zăpadă. Numai că amu’ cică am fi mai înțelepți că doar au trecut anii peste noi.
Ca și-atunci, lui nea Grigore i se umezesc ochii când mă vede și mă omenește cu ce poate. Mă-ntreabă de ce n-am spus că voi veni. Cum să fi spus? Aș fi stricat bucuria revederii…
„E tare greu să vezi cum datinile se duc. Oamenii pleacă prin străinătăți că n-au din ce trăi iar mai marii nu fac prea mult pentru obiceiurile noastre. Suntem buni români și-atât. Dar cu ce ajută asta? Dacă noi nu ne arătăm lumii, atunci cine s-o facă?”, își spune nea Grigore oful.
De-ar fi singurul în situația asta… Sunt atâția alții, de peste tot, pentru care meșteșugul din străbuni se stinge văzând cu ochii. Eu sunt unul dintre tot mai puținii turiști. Și uite-așa, „lemnele” lui nea Grigore stau agățate-n cui iar măștile cioplite de el zâmbesc tot mai amar. Măștile au ochi dar nu ca să vadă, au și urechi dar nu ca s-audă. Altfel poate și ochii lor ar fi umezi.
De Crăciun, am venit în satul lui nea Grigore și bucuros particip la slujba ținută-n biserica de lemn. Oamenii-s tare cumsecade și pioși înaintea Celui de Sus. Unii și-au pus straiele tradiționale și toți ascultă cu evlavie slujba ținută de tânărul preot. Ascult și eu cu bucurie căci cine știe când voi mai avea ocazia să asist la o slujbă într-o biserică de lemn.
Crăciunul a trecut… Sunt din nou acasă, în lumea care, pe zi ce trece, uită tot mai mult tradițiile. Nea Grigore e din nou cu „lemnele” lui iar eu scriu despre bucuria revederii dar și despre tristețea că… zăpada a lipsit din nou. Sufletul însă s-a îmbrăcat în alb în biserica din lemn unde slujește tânărul preot.