REȘIȚA – Spaţiul virtual este plin de îndemnuri gen „trăieşte clipa”, „consideră fiecare zi ca şi cum ar fi ultima” şi alte lucruri şi zicale care subliniază efemeritatea noastră.
Chiar şi urările primite cu diverse ocazii au ca idee principală trăirea momentului imediat. Sigur, nu este nimic rău în aceste gânduri, trist este că ţinem cont de ele exact o clipă – atât cât citim. Apoi ne întoarcem la ale noastre: la problemele nerezolvate, la grija că vecinul câştigă mai bine, la ciuda că şeful nu ne apreciază, la a ne învăţa copiii să nu se scarpine în fund pe stradă, la realizări ori neîmpliniri. Practic, în felul nostru, trăim multitudinea de clipe numită viaţă.
Îmi place esenţa acelui „carpe diem”, dar în sensul frumuseţii şi al bucuriei. Nu îmi plac resemnările, deşi ele ne învăluie indiferent dacă vrem sau nu, şi nu îmi place fatalitatea. Clar că nu mai ai ce face dacă mâine dă un nebun peste tine pe trecerea de pietoni, dacă te fulgeră, te îneci cu un os, dacă faci infarct sau dacă te îmbolnăveşti. Nu ai cum să umbli în ţesăturile destinului şi suntem prea neînsemnaţi pentru a putea schimba unele lucruri, fapte sau întâmplări. Însă am putea trăi fără să ne gândim mereu la boală şi la moarte. La naştere, al doilea lucru pe care îl îmbrăţişăm (halatul medicului fiind primul) este fatalitatea. Ne naştem şi murim, dar nu ne naştem pentru a trăi cu gândul la moarte.
Să trăim clipa nu înseamnă să mutăm vreun munte din loc, să stingem vulcanii lumii, să lăsăm vreun lac fără apă; nu înseamnă nici să chefuim toată ziua, să adunăm bogăţiile lumii, să nu ne mai săturăm de strâns bani, să dăm bisericii şi săracilor toată agoniseala. Sigur, şi astea sunt feluri de a trăi şi dacă cineva aşa simte că trăieşte, aşa să trăiască.
Pentru mine, a trăi clipa înseamnă să mă bucur de existenţa ei, indiferent dacă am reuşit sau nu să o înveşnicesc. Chiar dacă ea este o atingere, îmi place să o îmbrac în formele existenţei mele. Să realizez că în timp ce eu o caut în viitor, ea e deja trecut, jocul de-a v-aţi ascunselea fiind câştigat de ea. Să o simt atunci când pot clădi pe ea un univers sau când un univers al meu l-am pierdut în ea. Trăiesc clipa azi, indiferent dacă vreau să o încetinesc sau să o alung, şi mi-e dor deja de cea de mâine.
Prin viaţa fiecăruia trec clipe mari şi clipe goale. Şi putem spune că am trăit cu adevărat doar clipa care rămâne în noi şi ni se zbate în suflet…
Foto: achama.blogs.sapo.mz
