REȘIȚA – Întotdeauna luna decembrie îmi schimbă starea de spirit şi asta pentru că ştiu că oamenii devin mai buni. Nu toţi, dar mulţi. În general, parcă toţi așteptăm sărbătorile, pentru a ierta, pentru a ne aminti de Dumnezeu şi de săraci, pentru a ne aminti cât de norocoși suntem că avem sănătate, o casă, iubire, o familie.
Aşteptăm decembrie ca să ne bucurăm şi să facem bucurii. Apropo de bucurii, aţi observat cât de rară este bucuria reală? Mi s-a întâmplat de multe ori să încerc să fac o bucurie cuiva şi să mă trezesc că surpriza mea era tratată nu ca un cadou frumos ci ca ceva ce i se cuvenea respectivei persoane. Însă, încet-încet, mi-am revenit, nu mai irosesc bani şi timp decât pentru cei care ştiu să se bucure. Mie îmi plac oamenii care încă ştiu să aprecieze gesturi şi lucruri.
Aţi fost vreodată în mijlocul unor copii nevoiaşi? Al acelor copii care ştiu de existenţa telefoanelor de ultimă oră, dar care nu îşi permit nici să se gândească la ele? Aţi văzut vreodată strălucirea din ochii unui copil pentru care jucăria primită este un vis împlinit şi nu doar substitutul alteia mai mari pe care o va primi doar când pocneşte din degete? Aţi văzut vreodată rozul desenat de o bucurie pe obrajii palizi ai unui copil grav bolnav? Aţi văzut vreodată bucuria de pe chipul unui om care nu are parte de prea multe bucurii? Acele chipuri, pe care tu desenezi zâmbet adevărat, ţes în tine experienţe, emoţii, lumi diferite de cele trăite zilnic. Este boomerangul a ceea ce creezi tu de fapt.
Când vrei să desenezi o lume a bucuriei, fie ea cât de mică, o să vezi că încearcă să se deschidă într-una mai mare, pentru ca apoi să găsească o portiță sau un tunel ce se ancorează în tine. Universul realităților prin care orbecăim zilnic nu are prea multă armonie, doar texturi care se zbat prin simțurile noastre. Avem control doar asupra unor lucruri, iar altele ne controlează pe noi într-un fel la care nu suntem părtași.
Când vrei să păşeşti într-o lume a bucuriei celuilalt trăieşti sentimentul apropierii de tine. Un imperceptibil şi emoţionant mulţumesc, o îmbrăţişare caldă pot să transforme o catedrală gotică întunecată din mintea ta într-o stare de bine uimitoare. O descătușare ce te poartă din lume în lume, mintea se ușurează de atâtea griji și pleacă fără s-o mai poți aduce înapoi, e începutul unei meditații profunde. A acelei meditaţii în care nu mai eşti sigur de lumea reală, în care realizezi că eşti efemer şi sclav al clipelor, că alţii au mult mai puţin decât tine, că sănătatea este cel mai de preţ dar primit de la viaţă.
Te întorci la ale tale. Uneori, revenirea la cele obişnuite, dintr-un moment frumos, este ca o întoarcere din hipnoză. Când vezi cum trăiesc alte suflete sau când realizezi că îţi aduci aminte de ele doar de sărbători, ţi-e greu să mai comunici şi cu tine. Nici nu mai ştii ce te-a făcut să uiţi. Nebunia vremurilor sau grijile ce se amestecă vâscos şi necontenit în tine? Momente transformate în decoruri, clipe din care nu îţi aminteşti nimic, fapte care nu se văd? Nici nu mai contează. Contează acum doar că e decembrie, o peripeţie nesigură a prezentului, dar o lună în care toţi putem fi altfel. Şi îmi place că este aşa. Se deschid şi deschidem uşi! Ne aducem din nou aminte de săraci, de cei dragi, de Dumnezeu, de iubire, de iertare… Să nu lăsăm minunile să aştepte!
Nina Curița