REȘIȚA – În această lună se împlineşte un an de când poeta Ada Botezan, fosta mea colegă de la Radio Reşiţa, a plecat dintre noi. Ţin minte că, în acea zi de Iunie 2023, când am primit la Cluj vestea cea tristă, în „Oraşul cu Poeţi” se aşternuse, deja, o linişte asurzitoare în jurul morţii ei. Aud şi acum, până aici departe în inima Transilvaniei, acea linişte copleşitoare care nu mă inspiră deloc, însă păstrez în minte ultima mea întâlnire cu Ada!
Atunci, în acea zi însorită de marţi când mă pregăteam să revin la Cluj, mi-a spus că aşteaptă, cu drag, să o sun oricând pot. Îi păstrez, încă, numărul în agenda telefonului meu, cu toate că, ştiu, ea nu mai este acum decât amintire. Una frumoasă pentru mine. Ada a fost o femeie simplă, cu un suflet zbuciumat, dar cu talent imens pentru poezie şi cuvinte. Poate că tocmai simplitatea ei şi tonul grav al vocii sale inconfundabile m-a adus aproape de ea.
Era într-o seară de joi când s-a întâmplat să fiu pe frecvenţa Radio Reşiţa şi să aud dialogul pe care îl purta cu poeta Liubiţa Raichici. Două voci total diferite, dar care, atunci, se armonizaseră minunat sub cupola pasiunii pentru poezie. Am ascultat, cu mintea şi cu sufletul deopotrivă, fiecare cuvânt care s-a spus atunci, iar la urmă am trimis pe facebook un scurt mesaj de felicitare. Ada m-a sunat chiar în seara aceea, spre marea mea surprindere, şi reţin doar că am făcut-o să râdă cu poftă. Înainte să încheiem conversaţia la telefon, m-a rugat cordial ca, atunci când revin la Reşiţa, neapărat să vin la ea în emisiune. Şi chiar ne-am întâlnit în faţa microfonului. De multe ori…
În timp, mi-am dat seama că ea, de fapt, şi-a deschis, cu încredere, sufletul în faţa mea. Era acel suflet pribeag printre multe tristeţi nespuse unde eu am descoperit, în scurtă vreme, un imens labirint din care ea, din păcate, nu a mai găsit niciodată drumul spre Lumina de afară. M-a mişcat însă, de fiecare dată, să văd cum păşeşte încet în obscuritatea acelui labirint lăuntric, ţinând în palma sufletului o candelă firavă ce îi lumina pasiunea pentru versuri. Mi-a fost mereu teamă pentru ea. Era o teamă stranie ce mă învăluia frecvent că, la cea mai mică adiere, i se va stinge flacăra din candelă, iar în negura ce va cuprinde totul eu nu o voi mai vedea/auzi niciodată.
Şi atunci, am călătorit acolo împreună, o bună bucată de drum, iar această drumeţie, printre multe umbre ale ei, a rămas, paradoxal, cel mai frumos cadou pe care mi l-a dat vreodată. Un cadou cât o lecţie de viaţă. Am învăţat, atunci, că, de fapt, prăpăstii sufleteşti întâlneşti de foarte multe ori. Unii (din păcate destul de mulţi/multe) le ştiu ascunde cu abilitate şi doar târziu, când te apropii de ei (reuşeşti, oare, cu adevărat?) îţi dai seama de strigătele lor disperate ale căror ecouri răsună sinistru în labirintul propriei solitudini. Fără dar şi poate, este dezarmantă singurătatea în doi, dar este ucigătoare de-a dreptul solitudinea în mijlocul tăcerii mulţimilor, a celor care te cunosc, te văd şi te aud, dar a căror apreciere şi iubire sinceră s-a stins demult.
Fără frumos şi fără iubire, omul nu poate trăi, iar dacă ajunge, totuşi, să supravieţuiască, alergând constant după ele, viaţa, inevitabil, îi va fi o copleşitoare căutare ce, la un moment dat, îl va face să tânjească doar după o singură oază de linişte sub bolta înstelată. Şi asta pentru că, atunci când mai ştii să te bucuri de câteva clipe, privind Infinitul cu ochii minţii şi ai sufletului, îţi rămâne speranţa… acea palidă speranţă că cineva, undeva te aude, rămâne lângă tine şi îţi dă putere să mergi mai departe, pentru că mâine începe o nouă zi.
Ada şi-a căutat mereu marea iubire a vieţii la sânul căreia să se poată bucura de un pic de linişte, pentru ea şi poezia ei. În ciuda multor zbateri însă, ea nu a găsit ceea ce îşi dorea cu atâta înfrigurare, iar refugiul în poezie şi în magia cuvintelor a fost doar felul ei de a spune tuturor că, şi de va fi s-o înfrângă viaţa, în realitate, acea frumoasă căutare unde doar o inimă însetată de iubire are curaj să se aventureze, pe aceea, deci, nu i-o va lua nimeni niciodată…
Au trecut foarte mulţi ani de când am mai pus pe hârtie nişte versuri. Mi-am promis mie însumi că nu o voi mai face niciodată. Însă, în aceste zile tăcute de Iunie, când îmi vine mereu în minte că un suflet pribeag îşi continuă frumoasa-i căutare în altă lume, dincolo de spaţiul şi timpul pe care îl putem înţelege noi acum, în asemenea clipe, deci, mă înclin din nou în faţa poeziei, sperând că, acolo unde e, Ada va lăsa un zâmbet să înfrângă orice tristeţe:
„În lanţuri cernite o lacrimă coboară/
Iar visul frânt în negură şopteşte/
Speranţă rămâne, un gând te înfioară/
Pe culmi să stea un suflet ce tânjeşte./
O luptă-i viaţa, cu Nimicul înainte/
Şi goană nesfârşită e marea provocare/
Te pierzi, adesea, prin triste oseminte/
Căci clipele-s fum, eternă căutare …”
JCS-Attila Varga
