Mai cu jenă, aproape în şoaptă, cu litere minuscule la sfârşitul contractului (model, probabil, a fost vreun contract al băncilor), menţionează şi anumite tăieri (al 13-lea salariu sau primele de vacanţă). Trăgând linia, ar ieşi o majorare reală de 1,4%. Tot ei o spun, nu eu. Discuţii, înjurături, huo Guvernul, hoţii, hoţii! Cum doar 15 procente când ne-au tăiat 25? Şi ia stai puţin, cum rămâne cu cele 50% promise cândva? Altfel spus, încă o demonstraţie – dacă mai era nevoie – a zicalei lui Einstein despre prostia umană şi infinit.
Pe acelaşi site, imediat lângă, avertismentul lui DSK (dacă lui Cristian Tudor Popescu i se spune CTP, de ce nu l-am prescurta şi pe Dominique Strauss-Kahn?): riscăm să intrăm în incapacitate de plată. Linişte… Articolul de-abia e citit, cu atât mai puţin comentat. Probabil că nu înţeleg oamenii ce înseamnă asta… Sau, mai bine zis, nu vor să înţeleagă.
Ei bine, incapacitatea de plată este exact ceea ce pare: nu se mai pot face plăţi. Nu că nu vor să le facă, nu mai au cu ce. Iar plăţi, în cazul unui stat, înseamnă salariile bugetarilor, pensii, ajutoare sociale, împrumuturile luate şi multe altele – tot ceea ce ţara respectivă are de achitat. Adică, reduceri de 100%, fără negocieri, fără compensaţii.
În aceeaşi zi, un alt oficial anunţa că datoria externă a României a ajuns la un „mizilic“ de vreo 80-90 de miliarde. De euro, nu de lei vechi. Plus ce vom mai împrumuta la anul. Şi vom împrumuta, umblă vorba că, dacă vom continua tot aşa, în 2011 avem nevoie „măcar“ de încă 20 de miliarde. Bani care tot vor trebui plătiţi până la urmă de undeva.
Să nu ne mire că „reforma“ lui Boc, făcută în bătaie de joc, are rezultate pe măsură. Reducerile de salarii şi de personal nu se văd nici la buget (amănunt deosebit de interesant, întrucât salariile chiar au fost reduse cu un sfert. Oare unde au dispărut banii?), nici la şomaj (halucinantă explicaţia oficială: cică s-au angajat – imediat! – în mediul privat. Unde?!?)
Alţii se (şi ne) îmbată cu apă de ploaie – solidaritate europeană, sprijin, asistenţă, nimeni nu va fi lăsat baltă. Da, dar ne-au cărat destul. Deşi plătim europenilor mai mult decât primim, răbdarea lor poate avea o limită. România nu este „prea mare pentru a pica“, mai curând e „prea grea pentru a zbura“. Iar pentru UE, ţara noastră e doar o povară incomodă, pe care, în caz extrem, va mai înceta să o sprijine.
Între timp, la Reşiţa a fost deschis un magazin de renume. Cumpărături şi cumpărători care au depăşit orice aşteptare… Mai avem bani sau boala românilor de a cumpăra oricând, orice nu poate fi vindecată nici de criză?
Nina Curiţa