REȘIȚA – Nu-i aşa că dacă mergeţi undeva, oriunde, nu contează locul, vă atrag atenţia oamenii politicoşi? Nu mă refer la cei care înţeapă aerul şi atmosfera, nici la cei a căror politeţe oboseşte, la cei care scutură scamele, ci la acei oameni care se evidenţiază pur şi simplu prin naturaleţe şi eleganţa atitudinii. Acei oameni care îţi rămân în minte pentru că transmit demnitate, tărie de caracter şi o disciplină a vieţii.
Am întâlnit destui oameni care confundă politeţea cu lipsa sincerităţii sau chiar cu falsitatea. Greşit! Un om politicos este un om corect şi altruist. Este nevoie de politeţe şi între colegi, şi între prieteni, şi într-un cuplu; până la urmă politeţea este o formă de respect şi armonie. Politeţea nu este ceva ce trebuie să avem la noi doar în societate, ci şi acasă, în familie, cu cei dragi. Nu este o etichetă ci trebuie să facă parte din fineţea caracterului nostru. Când avem senzaţia că trebuie să spunem mereu lucrurilor pe nume, şi dacă este nevoie şi dacă nu, când avem impresia că trebuie să audă cei din jur tot ce ne trece prin cap, ceva nu este în ordine. A fi sincer nu înseamnă a spune cuiva tot ce îţi trece prin cap, doar pentru că ai impresia că adevărul este la tine. Pentru că ceea ce pare adevăr poate fi doar o judecată subiectivă, ce poate otrăvi un om dacă o rostim într-un moment nepotrivit. Putem fi sinceri şi prin bunătate, delicateţe şi nevoia de a ajuta. Adică prin politeţe. Felul în care suntem sinceri contează mai mult decât vorbele cu care exprimăm acea sinceritate.
La fel, nu e bine să crezi că mereu ai dreptate, că le ştii pe toate, că eşti modelul ce trebuie urmat, că tot ce spui este de necontestat. Când cineva îţi vorbeşte, trebuie să îl asculţi, să îi acorzi minimul de atenţie; când te întâlneşti cu cineva este nevoie de acel zâmbet care nu te costă nimic. Ce-ar fi să nu mai asculte nimeni pe nimeni, să nu mai zâmbească nimeni, să facem tot ce ne trece prin cap, să spunem tot ce ne străfulgeră creierul? Ar fi un haos al singurătăţii. Este foarte uşor să generăm singurătate doar pentru că ne lipseşte generozitatea şi nu putem să îi privim pe ceilalţi decât prin sita propriei solitudini. Pierdem. Surâsul, fineţea unor gesturi apropie oamenii şi îi ajută pe mulţi să rupă cutiile în care îşi închid sufletele. Politeţea chiar poate uşura viaţa multor oameni pe care lipsa tandreţii sau alte motive i-au împins în braţele încrâncenării.
Politeţea nu înseamnă nici umilire, nici a coborî vreo treaptă a personalităţii, ci cuvinte şi comportament care să ne mulţumească atât pe noi, cât şi pe cei din jur. Politeţea nu este ceva conturat de teoriile dintr-un cod al bunelor maniere, ci este un cod scris de sufletul fiecăruia dintre noi. Aşa că, atât cât putem, să încercăm să lăsăm nopţile din noi închise doar în noi. Politeţea nu ne costă nimic…
Foto: Elena Karneeva