Se spune că poţi cunoaşte un om după visele sale. Dorinţele, speranţele, ce vrea de la viaţă, toate acestea pot spune despre cineva mai mult decât orice cuvinte.
Mulţi dintre noi îşi doresc bani. Vor să ducă o viaţă confortabilă, lipsită de griji, să-şi ridice câte un mic Sanssouci unde să se poată ascunde. Un paradis material în miniatură, cu un gard aurit în spatele căruia să se simtă protejaţi. Pentru ei, banii reprezintă nu doar ceva necesar existenţei, ci un simbol al puterii, al fericirii. Inconştient, posesiunea banilor le dă o anumită superioritate. Se cred împliniţi, deci şi sunt.
Pentru alţii, în schimb, contează în primul rând familia sau prietenii. Prezenţa acestora le dă siguranţa de care au nevoie, motivul pentru a continua să trăiască. Cât timp îi au alături, orice greutăţi materiale sunt mai uşor de purtat.
Apoi sunt cei dornici de faimă. Să fie recunoscuţi pe stradă, să apară în ziare şi la televizor, să devină vedete pe internet, toate acestea sunt lucruri pentru care nici un compromis nu e prea mare şi nici o publicitate negativă.
Sunt şi cei ce vor să-şi ajute semenii, indiferent dacă îi cunosc sau nu, şi care, oricât de multe ar face, consideră că nu au realizat ceva ieşit din comun – şi-au făcut doar datoria, iar asta este totul pentru ei. Chiar zilele trecute, fără falsă modestie, un prieten drag îmi spunea că nu ar scrie vreodată o carte, întrucât el nu crede că ceea ce a făcut e atât de important încât să merite un volum. M-a lăsat fără cuvinte – un om care a salvat mii de vieţi consideră că nu ar avea ce să scrie. Nu mi-a rămas decât să-i respect gândul.
Şi sunt atâţia alţii… Avizi de glorie, de dragoste, de anonimat, de respect, de frică, de linişte. Atâtea vise, atâtea dorinţe, atâtea speranţe şi aşteptări. Suntem aproape şapte miliarde de indivizi care le avem. Şi pentru câţi se împlinesc?
Câţi dintre noi putem spune că ne-am împlinit toate dorinţele? Nici unul. Pentru că un om care nu mai visează, care nu mai are un ideal, nu mai trăieşte. Doar există. Suntem condamnaţi să ne ducem traiul de la un vis la altul, într-o perpetuă căutare a unei împliniri la care, dacă am ajunge, paradoxal, am fi nefericiţi. De ce? Nu ştiu, poate pentru că suntem oameni. Dar ce ştiu e că „dacă dorinţele ar fi peşti, ne-am arunca toţi năvoadele“.
Nina Curiţa