REȘIȚA – Lumea nu o să piară din cauza lipsei de oameni, ci din cauza abundenţei de neoameni. Am parafrazat un proverb vechi dintr-o altă cultură, însă perfect valabil zilelor de azi şi tuturor culturilor.
„Neom“ este cuvântul perfect pentru cei cărora li se şubrezeşte caracterul, deşi se obişnuieşte să fie numiţi animale. Întotdeauna o asociere a unui om rău sau fără coloană cu un animal, oricare ar fi el, este o jignire adusă animalului respectiv.
Cu oamenii-neoameni este altceva şi îi găsim tot mai des, peste tot. Pot fi atât din rândul celor needucaţi, cât şi din rândul celor cu cele mai înalte şcoli; sunt săraci sau bogaţi, importanţi sau mai puţin importanţi, au propriul interes sau sunt prinşi în jocul altora. Întâlnim neomenia în instituţii, pe stradă, în trafic, în diverse locuri şi anumite momente, direct sau indirect. O simţim în privirea dispreţuitoare a unui funcţionar preocupat să mestece gumă, în lipsa privirii celui căruia îi pui o întrebare, în înjurătura celui care se crede singur la semafor, în nepăsarea celui care abia îşi târăşte picioarele pe trecerea de pietoni, în minciuna celui de lângă tine, în perfidia celui pe care îl crezi prieten, în lipsa de respect a colegului cu care eşti mereu om, în trădarea celui în care ai avut încredere, în comportamentul deviant al celui pe care l-ai ridicat pe un soclu, în uitarea celui pe care l-ai ajutat mereu, în infatuarea celor pe care niciodată nu i-ai privit de sus, în spatele întors al celor pe care i-ai pus pe primul plan în defavoarea ta, în nepăsarea faţă de cel aflat în nevoie…
Suntem oameni atunci când îi tratăm pe cei din faţa noastră ca oameni şi ne coborâm de la treapta omeniei când ne batem joc de cei din jur. Dacă eşti om, nu înseamnă că trebuie să fii mereu bun şi să faci riduri adânci de la atâta zâmbet, chiar şi bunătatea excesivă îl poate tenta pe celălalt să nu te trateze la fel. Poţi să fii om şi dacă eşti aspru sau ai o zi mai proastă. Motive să devenim neoameni sunt multe şi oricine se poate rătăci. Diferenţa o face puterea de a rămâne om. Şi adevărata răsplată pentru faptul că nu am coborât scara umanităţii este liniştea pe care ne-o oferă privirea din oglindă. Iar dacă neomenia cuiva ne-a afectat să luăm consecinţele ca pe o lecţie. Oamenii vin şi pleacă din viaţa noastră, se pot schimba uşor. Cineva drag mă surprinde mereu cu întrebarea: cine eşti?, pusă în momente în care nu mă aştept. Identific cine şi ce sunt (colega care discută, copilul care vorbeşte cu mama, jurnalista care se documentează, şefa care semnează acte, sora ori prietena înţelegătoare, omul obosit de multe, etc), iar dincolo de ceea ce sunt în clipa respectivă am satisfacţia imensă că, deşi nu sunt perfectă, încerc să rămân om.