REȘIȚA – …iar dacă poţi accepta asta, dezamăgirile din viaţă vor fi minime. Poate multe, dar mai mici şi uşor de trecut.
Cred că toţi am auzit, dar şi toţi am folosit expresii de genul „îmi eşti dator“ sau „nu m-a ajutat, deşi mi-o datora“. Într-o lume ideală în care mielul e frate cu lupul, aşa şi trebuie: pe cine ajuţi să ţină cont de asta, pe cine te ajută să nu îl uiţi. Doar că lumea reală funcționează pe alte principii decât al respectului reciproc, al valorii cuvântului dat, al recunoştinţei. Egoismul şi interesul personal îşi fac loc chiar şi în faţa unor prietenii adevărate și atâtea relaţii, fie ele de amiciţie, cordialitate, prietenie sau iubire, se risipesc. Nu ele, relaţiile, mor singure, ci noi, oamenii, suntem cei care le distrugem din cauza orgoliilor, atitudinii, indiferenţei. Sentimentele pleacă treptat, iar cei care putem construi relaţii conştientizăm la un moment dat că nu am făcut suficient cât să le păstrăm.
Nimeni nu te opreşte să ajuţi, să oferi umărul în clipe dificile, să împrumuţi bani, să ai grijă de alţii, să asculţi poveşti, să treci peste ticăloşiile celor din jur, să înghiţi minciuni, să treci peste răutăţi. Nimeni nu te opreşte să faci bine, indiferent care e forma binelui tău. Dacă aşa simţi, fă-l, fără să aştepţi nimic în schimb, fără să evaluezi continuu atitudinea celor pe care i-ai ajutat. Doar ştim că noi uităm repede binele ce ni se face și ținem minte răul. Nu pentru că ne propunem asta, ci pentru că face parte din firea noastră, sau din lipsurile acesteia pe care uităm să le completăm cum un dram de recunoştinţă. Şi tocmai pentru că toţi ştim asta, toţi ar trebui să plecăm de la ideea că ceea ce faci tu din suflet nu are nevoie de răsplată. Oricum, viaţa compensează într-un fel sau altul cam tot ce facem, dar măcar ştii că ceea ce ţi se întâmplă vine graţie stării tale de mulţumire.
Pentru că prin vieţile noastre trec oameni şi pentru că şi noi, deopotrivă, suntem turişti în vieţile altora, niciodată nu mi-a plăcut să fac pe cineva să se simtă dator mie, evident neplăcându-mi să rămân datoare cuiva în vreun fel. Şi să nu credeţi că m-am născut aşa, cu o atitudine pozitivă faţă de datornici şi datorii. Deloc. Doar că nu am pierdut esenţialul din nicio lecţie primită de la oameni, realităţi, de la viaţă în general. În plus, graţie Divinităţii, mai am şi o memorie bună: nu uit aşa uşor nici oamenii, nici gesturile lor. Şi îmi place ca „Da“ şi „Nu“ să fie ferme, nu simple vorbe goale.