REȘIȚA – Sufăr de cenuşiul betoanelor, de înălţimea blocurilor, de mirosul de asfalt încins atunci când e cald şi de disconfortul oferit iarna de acelaşi asfalt ce zace în amestecul de cloruri şi zăpadă. Sufăr de praf şi tomberoane suprapline, de cojile de seminţe, de flegme şi gumă lipită pe caldarâm.
Mă apasă nerăbdarea care îi transformă pe unii în nesimţiţi, mă oboseşte aroganţa generată de o şmecherie în care nu se întrevede nici urmă de educaţie elementară. Mă disperă principiile bolnăvicioase ale părinţilor care au bani şi care cred că odraslele sunt nişte bancnote pe care singuri şi le mototolesc în tăvălugul unei vieţi fără repere. Superficialitatea din jur, întâlnită în absolut orice domeniu, mă oboseşte. Falsitatea unor priviri, a unor zâmbete, a unor caractere mă debusolează.
Faptul că toată lumea are peste tot numai şi numai drepturi, dar şi faptul că atunci când se greşeşte este vina ceilulalt, sunt lucruri care mă fac să îmi pară rău de timpul pierdut cu chestii neesenţiale şi cu oameni pe care nimic, dar absolut nimic nu îi poate face vreodată responsabili. Sunt dependentă de raţionament în ceea ce fac. Am şi alergii? Am. La oamenii care mint şi cei care le ştiu pe toate; la cei care nu sunt deschişi la nou, la cei care nu au idei pentru a face ceva, la cei care nu se implică în nimic. Fac alergie la cei care nu pot aprecia nimic în jur, la cei care râd de toată lumea şi la cei pentru care bârfa nu are limite. Dar de ăştia mă tratez imediat, evitând cât pot dialogul cu ei.
Mă enervează că nu pot să respir într-un spital, mă dor plecările spre alte zări ale tinerilor inteligenţi. Mă înspăimântă comportamentele urât deviante ale unor oameni din biserică şi învăţământ, din poliţie şi sănătate, adică acele domenii în care trebuie acceptată cât de cât doar greşeala fără intenţie. Mă dor lăcomiile şi frustrările ce fac rău, mă dor oamenii slabi a căror lipsă de verticalitate naște monştrii ce iau decizii în domenii cheie.
Mă doare insensibilitatea şi faptul că nu ne mai facem timp pentru lucruri mărunte. Mă apasă că uităm repede de visele în care credem, de oamenii pe care îi pierdem. Că trecem uşor peste alegerile greşite pe care le facem, că nu învăţăm nimic de la oamenii pe care îi câștigăm. Că rămânem mereu cu doruri nestinse şi dorinţe neîmplinite. Că evităm emoţiile din noi, tăcerile care urlă în tâmple, lucrurile care ne oferă linişte. Mă dor multe…
– Nu sunt simptome care să indice că ai ceva grav. Îţi recomand puţină odihnă, aer curat şi detaşare.
– Da. Dar ce fac cu superficialitatea, falsitatea şi minciuna pe care le întâlnesc mereu?
– Dacă poţi dormi noaptea, dacă poţi să zâmbeşti, nu ne facem griji deocamdată…
V-am redat un posibil dialog cu un medic, cu unul care vede şi omul dincolo de pacient. Un dialog ce nu va fi transpus vreodată în realitate, pentru simplul fapt că eu mereu văd şi rozul din cenuşiu. De aceea, mă şi joc în cuvinte. Şi mai ştiu şi că unii oameni fac lumea mai frumoasă prin simplul fapt că există…
Nina Curița