Dar n-o va face, aşa cum nu a făcut-o după vreunul dintre succesele sale în faţa numeroaselor moţiuni de cenzură, încheiate de fiecare dată cu noi scăderi în sondaje pentru democrat-liberali, care, la un moment dat, concurau direct cu partidul lui Dan Diaconescu.
Cel puţin din punct de vedere politic, victoria lui Boc înseamnă, în ciuda apelurilor lacrimogene (la propriu) ale preşedintelui Traian Băsescu, pierderea încrederii a peste o treime din propriul partid. Iar asta în condiţiile în care, aşa cum bine sublinia Blaga, la anul va trebui să dea piept cu un USL care încă e unit de ura comună împotriva lui Băsescu şi va rămâne aşa cel puţin până după alegeri.
Că tot veni vorba de social-liberali, ei sunt marii câştigători ai alegerilor de sâmbătă seara, pentru simplul fapt că şi liberalii şi pesediştii au ştiut să îşi mai schimbe preşedinţii. Cu Blaga la conducere, PD-L s-ar fi dovedit un adversar cel puţin incomod. Discursul său, care nu a „prins“ la politicieni, ar fi avut un cu totul alt efect în rândul electoratului şi i-ar fi obligat pe social-democraţi să transpire serios pentru victorie. Şi chiar dacă nu ar fi câştigat, PD-L-ul lui Blaga ar fi putut oferi o luptă credibilă, nu ar fi pierdut la scor de neprezentare şi ar fi constituit o opoziţie reală.
Pe când aşa, nici măcar eternul optimist Boc nu poate crede că românii vor fi impresionaţi de lacrimile lui Traian Băsescu, discursul Elenei Udrea sau privirea senină a Elenei Băsescu. Şi nici voturile nu vor fi numărate de Roberta Anastase.
Iar prezentarea în 2012 cu o astfel de echipă va fi unica opţiune acum când singurul grup capabil să dea o şansă partidului a fost tras pe linie moartă. Oricum, din toată această poveste, Emil Boc ar avea ceva de învăţat. Dacă nu de la Vasile Blaga, măcar de la Theodor Paleologu: la anul, va trebui să se prezinte la alegeri neaşteptându-se la victorii în prea multe judeţe.
Nina Curiţa