Jurnal CS: Phoenix, 45 de ani, cu două concerte acasă, la Timişoara. Ce simţiţi la capătul lor?
N.C.: Deocamdată, doar dureri de gât. Am senzaţia că lucrurile nu s-au clarificat deşi, până ieri seară, speram că s-a spart o gheaţă. Oraşul ne-a întâmpinat, am primit diplome de cetăţeni de onoare dar nu pot să-mi imaginez că lucrurile funcţionează aşa când e vorba de noi. Toate sunt făcute pe jumătate, nu s-au făcut decât câteva afişe la copiator şi s-au pus la Filarmonică. În oraş n-a fost nimic. Ce interes există pentru asta şi din partea cui ca lumea să nu ştie de un asemenea eveniment? E un mare semn de întrebare. Mulţumesc oraşului pentru scenă însă nu ne-a întrebat nimeni dacă ne trebuie ceva. Şi le mulţumesc reşiţenilor pentru că am putut să cânt în oraşul meu.
Jurnal CS: Cum aţi trăit ziua de 22 decembrie 1989 şi cum o trăiţi pe cea de 22 decembrie 2007?
N.C.: Acea farsă penibilă pentru care au murit atâţia oameni nevinovaţi mă scoate din sărite şi astăzi. Atunci chiar credeam că lucrurile sunt pe bune. Am văzut la televizor ce se întâmpla. Aveam concert în acea seară şi băieţii veniseră să mă ia. Eu mă schimbam în altă cameră în timp ce ei se uitau la televizor. Aud împuşcături şi ţipete, ţipau şi-ai mei. Erau scene din Timişoara şi din Bucureşti. Ei n-au vrut să vină acasă dar eu, pe 2 ianuarie, eram în Timişoara. Un lucru m-a impresionat extraordinar pentru tot restul vieţii. Când am ajuns eu, lucrurile se potoliseră. Totuşi mai trăgea cineva de undeva. Am coborât din maşină când cineva a început să tragă. În loc să se ascundă, lumea a făcut zid în jurul meu şi m-a împins în clădirea radioului. Atunci m-am întrebat: „Cine sunt eu de fapt?“
Jurnal CS: În 1962, Phoenix pornea la drum cu Nicu Covaci, un adolescent. Acum sunteţi un veteran al muzicii. Ce simţiţi când veteranul şi adolescentul stau faţă în faţă? Despre ce vorbesc cei doi?
N.C.: Mă uit la solistul Moni Bordeianu, cu care am pornit la început şi care acum ne însoţeşte iarăşi. Mă gândesc că, dacă eram cât de cât mai clari, mai conştienţi de ce se întâmpla atunci, nu am fi făcut ceea ce am făcut. Dacă ştiam prin ce aveam să trecem, ce preţ urma să plătesc pentru a deveni un om liber, poate n-aveam curaj. Mai mult inconştienţa ne-a dus. Eram nişte obraznici pe care, poate din naşterea noastră, n-a reuşit nimeni să ne oblige să facem ce n-am vrut. Asta a rămas până astăzi şi, dacă ne-am certat cu regimul trecut, la fel mă cert şi cu cel de azi. Atunci eram noi şi ei, ţara se divizase în două, azi e fiecare împotriva fiecăruia. E ceva atât de urât, de neconceput. Şi s-a pierdut enorm. S-au câştigat bani dar s-a pierdut omenie.
Jurnal CS: Cu puţin timp în urmă, preşedintele v-a acordat distincţia de cavaler al culturii.
N.C.: Până cu câteva minute înaintea plecării spre palat, eram decis să nu merg. I-am oprit şi pe băieţi. Intuiam jocuri politice şi ipocrizii. Apoi m-am gândit că preşedintele nu se reprezintă pe el ci reprezintă ţara. Medalia am primit-o din partea ţării. Şi nu pot eu să-i spun preşedintelui să-mi dea sau nu o insignă mie sau altcuiva. Mulţi dintre proşti şi-au imaginat că eu am influenţat asta. Cei care au fost proşti rămân proşti şi să încerce ei să-i spună preşedintelui să le facă una sau alta.
Jurnal CS: Ce vă doriţi pentru 2008?
N.C.: Îmi doresc ca lumea să fie mai bună dar, în condiţiile astea nu văd cum. Sincer să fiu, n-am nici un fel de speranţă că va fi mai bine. Pentru unii va fi mai bine însă pentru mult mai mulţi alţii va fi mai rău.
Jurnal CS: Totuşi, câteva cuvinte pentru cei care vă ascultă şi vă iubesc.
N.C.: Le doresc să trăiască în armonie, să dorească binele lor şi al celuilalt. „O bucurie împărtăşită e o bucurie dublă“, spune neamţul. Când faci o bucurie şi te bucuri de ea, raiul e pe pământ. Suntem orbi că nu-l vedem. Raiul este de fapt aici…
Carte de vizită:
Data şi locul naşterii: 19 aprilie 1947, Timişoara.
Stare civilă: necăsătorit.
Activitate: lider şi fondator „Phoenix“ (1962); muzician, pictor, sculptor.
Ionel Ivaşcu
ionel.ivascu informmedia.ro