REȘIȚA – O carte în limba sanscrită. Iată definiţia dată femeii de doi venerabili domni ajunşi la vârsta amintirilor. Este vorba despre Ion Dichiseanu şi Constantin Cotimanis, prezenţi pe scena Casei de Cultură din Reşiţa cu piesa „Pluralul englezesc”. Distribuţia i-a cuprins şi pe Armand Calotă, Cezara Dafinescu, Delia Narta şi Victoria Cociaş. Piesa reprezintă o transpunere scenică a unor întâmplări din viaţă, cu probleme şi răsturnări de situaţie aşa cum le cunoaştem cu toţii. Întâlnirea marilor actori cu publicul reşiţean a fost una gustată de ambele părţi. La final, maestrul Ion Dichiseanu ne-a acordat un interviu în exclusivitate.
Ion Dichiseanu: „Publicul mi-a aşezat steluţa pe aleea timpului”
Marele actor vorbeşte despre cariera sa, despre valoarea teatrului românesc şi generaţia care vine din urmă. Dichiseanu mulţumeşte publicului pentru susţinerea pe care i-a oferit-o mereu.
JCS: Care sunt primele impresii la final de spectacol?
I.D.: Cunoşteam acest public ca fiind unul setos de teatru, de artă în general, un public care a simţit bucuria noastră de a juca acest spectacol. De-asta am venit cu drag să joc.
JCS: De-a lugul carierei, aţi interpretat multe personaje. Este unul care v-a rămas cel mai aproape de suflet?
I.D.: Fiecărui personaj i-am dat atât cât a trebuit. Îmi amintesc de filmul „Complicitate la crimă”, a treia co-producţie cu ruşii. Acolo eram boss, adică un mare magnat. Şi în „Pluralul englezesc”, am dat viaţă unui personaj. Aşa-mi place să spun: am dat viaţă, nu am jucat. Şi l-am jucat cu bucurie, mai ales că ştiam că publicul e exigent şi dornic să ne vadă într-un spectacol de factura asta.
JCS: În societatea în care trăim, valorile par să se schimbe. Ce rol joacă cultura într-o asemenea societate?
I.D.: În orice societate, în orice regim, cultura joacă un rol important în viaţa unui popor. Dacă-l cităm pe Iorga, „un popor fără cultură e nul”. Noi încercăm să supravieţuim. Noi, garda veche, încercăm să pregătim generaţia nouă. În toate domeniile, avem un izvor nesecat de talente. Şi nu exagerez când spun asta. O spun cu drag şi cu emoţie că avem un popor talentat. Dar de multe ori dăm rateuri.
JCS: Este teatrul oglinda societăţii?
I.D.: Sigur ca da. Multe spectacole ale lui Caragiale erau foarte acide, satirice la Adresa societăţii. Şi noi astăzi încercăm asta cu mijloacele noastre, care sunt ceva mai evoluate. Şi-n Parlament vedem exact unele personaje din perioada care l-a inspirat pe Caragiale. Teatrul, filmul, muzica, arhitectura, pictura, toate sunt oglinda societăţii în care trăim. Teatrul este oglina poporului în care te naşti, depinde cum îl percepe fiecare. E sufletul neamului tău, orice ai juca. Am jucat în co-producţii, am îmbrăcat haine de nazist, de paşă, de comunist. Eu am căutat mereu calitatea, nu cantitatea. Dacă joc un rol pe stagiune, e suficient. Dar îl joc cu pasiune, să placă publicului.
JCS: În ultimii ani, tot mai multe filme româneşti obţin premii la festivaluri internaţionale. Ce înseamnă asta pentru România?
I.D.: Este un plus pentru noi. Ne mândrim cu asta pentru că demonstrăm că stăm bine la capitolul artă în general. N-o să spun de ce am luat premiile pentru că, în societatea lor mai evoluată decât la noi, filme ca „Poziţia copilului”, „Moarte d-lui Lăzărescu”, „După dealuri”, reprezintă enigme, subiecte de neconceput. Filmele noastre au luat premiile pe bună dreptate.
JCS: De ce are nevoie un actor tânăr pentru a deveni un mare actor?
I.D.: Asta vrem şi noi, generaţia noastră, care încă supravieţuim. Nu ne considerăm profesori, ci mentori. Eu joc şi-n spectacolul „Amadeus”, regizat de Toma Enache, o piesă despre viaţa lui Mozart. Personajul principal este jucat de un tânăr foarte talentat, George Piştereanu, care a jucat în filmul „Eu când vreau să fluier, fluier” (regizor, Florin Şerban, originar din Reşiţa – n.r.), un alt film premiat pe plan internaţional. La repetiţii, am observat că tinerii trebuie puţin dirijaţi, modelaţi, cum am fost şi noi. Se simte entuziasmul, aluatul bun. L-am chemat de-o parte pe George, l-am îndrumat. El m-a ascultat şi rolul i-a ieşit foarte bine dovadă că „Amadeus” se joacă cu săli pline.
JCS: Câteva cuvinte despre cartea dv. „Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel”.
I.D.: E o încercare de a aşterne pe hârtie cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care am trăit-o până a mă însura. Am încercat cu vorbe simple, fără ficţiune, să scriu exact simţirile şi trăirile mele alături de această divă.
JCS: Cum vedeţi teatrul românesc în contextul teatrului european?
I.D.: Mai avem mult de nivelat, cizelat, adăugat. Dar suntem pe un drum bun, direcţia e foarte bună. Sunt mândru că sunt român.
JCS: Câteva cuvinte de final pentru… Măria Sa, Publicul.
I.D.: Am spus de multe ori: eu sunt ceea ce sunt graţie publicului. El m-a ridicat, el mi-a aşezat steluţa pe aleea timpului. N-aş fi existat fără public. Sunt talente care mor în anonimat. Eu sunt o fire mai entuziastă şi emotivă. Încurajat de prieteni şi actori mai în vârstă, am căpătat încredere în forţele mele. Mulţumesc din toată inima publicului. Recent, am fost întrebat în cadrul unui interviu despre iubirea mea actuală, după ce acum opt ani m-am despărţit de soţie. Am răspuns că, la ora acutală, marea mea dragoste este publicul. Nu sunt vorbe, este purul adevăr. El mă încarcă pozitiv, îmi încarcă bateriile pentru tot ceea ce fac şi mă dăruiesc. Eu n-am jucat, eu am trăit. Ăsta e crezul meu, de-asta publicul îmi răspunde. Pentru asta, mulţumesc publicului.