Caraş-Severin, Romania

REȘIȚA – Un grup de bărbați. Obosiți, pirpirii, speriați. Slabi sau slăbiți. Și ochii de vulpe surprinsă în bătaia farurilor caută iscoditori o soluție. Cam acesta este tabloul trist al unor cetățeni din Siria și Egipt care au vrut să intre ilegal în România traversând Dunărea cu o barcă gonflabilă. Au fost prinși de poliţiştii de frontieră.

„Tu îți dai seama că au fost într-o barcă de cauciuc? Tu îți dai seama ce viață au? “, îmi tot repeta colegul meu în timp ce ne uitam la fotografiile primite de la Frontieră.

Nici nu știu dacă realizăm pe de-a întregul dramele lor. Sunt mulți și vin din alte lumi. Dincolo de visele lor sunt grănicerii: români, unguri, bulgari. Sunt grănicerii. Fac salturi disperate pe Dunăre, peste garduri în grămada care forțează intrarea în Europa. Noi privim la laptop. Noi scriem. Voi citiți. Și distribuim. Apoi schimbăm ferestrele și ne vedem de viață. Și avem probleme. Și problemele noastre sunt cele mai mari, chiar dacă nu suntem fentați de călăuze ce dispar în noapte, chiar dacă nu trecem Dunărea pe o barcă de cauciuc.

Avem probleme în lumile noastre mici. Suntem nefericiți că nu găsim slujba ideală, salariul corect, înțelegere colegială, empatie. Suntem necăjiți că vecinul are mai mult decât noi, că șeful ne cere să ne dăm interesul mai mult, să fim mai implicați. Nimeni nu ne înțelege. Lipsește empatia în jurul nostru. Suntem nefericiți cu ratele noastre la bănci și obișnuințele noastre familiale. Ne învârtim fără sens în capcanele pe care ni le-am organizat singuri și suntem dezamăgiți că nu dăm jos kilogramele în plus. Au promis echilibru și acum nu mai știm care, cum, cine o să guverneze. Ne-au intrat în sânge și în minți că toată lumea este coruptă și nimic nu se mai poate face. Suntem nefericiți.

Soarele parcă a răsărit prea mult iarna asta. Vacanțele sunt obositoare, familiile plictisitoare, am vrea ceva și nu știm ce. Zilele de naștere și grătarul sunt obligații cumplite. Obligația de a fi bucuros. Tinerii, tot mai mulți, fumează iarbă pentru că iarba le dă speranță și putere să depășească stări induse de părinți, prieteni, neamuri. Am și uitat de unde vine starea asta. Suntem bolnavi într-un sistem jegos care nu dă semne că ar vrea să arate mai bine. Nu mai căutăm candoare, frumos, zâmbet. Visele sunt prefabricate.

Pe scurt. Avem probleme mari, create pe tiparul lumilor noastre mici. Viața mea, problema mea. Ca o manea de succes. Hei, aloooo! Să ne revenim. Avem probleme, dar nu sunt mari. Este atâta falsitate în toată suferința asta atât de reală. E ca o vioară ce scârțâie în orchestră taman când dirijorul țopăie de reușita partiturii.  Avem probleme, dar avem un acoperiș deasupra capetelor noastre, avem oameni dragi, mai avem prieteni. Avem și mașina, mobila pentru care plătim rate. Avem atâtea.

Când deschidem laptopurile sau telefoanele și ne uităm la bărbații aceia aliniați, este dată în vileag falsitatea problemelor noastre. Durerea lor e perfectă. Disperarea nu e snoabă. Acoperișul nu există, nu mai sunt nici vecinii, nimeni nu mai vorbește aceeași limbă. Ochii lor speriați caută doar o portiță spre lumea civilizată care comentează pe forumuri despre eșecul Europei. Noi avem șanse să ne vindecăm de jeluirile fără sens, dar amărâții ăștia cum se mai vindecă de dramele prin care trec. Nu se vindecă. Europa nu mai are soluții și pentru ei, iar ei îngroașă valul de delincvenți ce o cuprinde.

Printre micile noastre nefericiri am ajuns să îi privim detașați. Închidem televizoarele și ne declarăm de stânga sau de dreapta. Soluții la cafea și pe whatsapp, în timp ce grănicerii vor prinde alți nefericiți. Nu știu cum să închei! Închid laptopul și mă gândesc că sunt fericită. Atât de fericită cu tot ce am, încât visul omenirii mi se pare un coșmar.

JCS-Nina Curița

1 Comment

  1. Daca EU isi facea datoria nu ajungeau aici acei nefericiti. Noi nu suntem acceptati in Shengen dar frontierele altor tari sunt VARZA. Gargara continua la fel ca acum 1500 de ani cand Roma a fost anihilata de triburile migratoare.

Adaugă comentariu