Caraş-Severin, Romania

CARAŞ-SEVERIN – Durerilor semenilor noștri care pleacă din lumea aceasta răpuși de un nou virus ne copleșesc!

Tot pământul s-a oprit din ”distrugerea” agitației cotidiene care ne caracteriza nu demult, agitație pe care credeam că nimeni nu o mai poate stopa. Este multă suferință, frică, descurajare… Când văd marile încercări venite din țări ca Italia, Spania, SUA etc. în care morții nu mai pot fi jeliți sau prohodiți, mi se proiectează în minte un nou Auschwitz-Birkenau (a crematoriilor de acolo). Și totul este (după unii) datorită hazardului (teoria contingentului). Recunosc că m-am săturat de acest ”a priori” al hazardului în care chiar nu cred. Scenariul cumplit la care asistăm actualmente nu cred că este un nou produs al hazardului (așa cum omenirea este manipulată de fiecare dată când apare un nou virus).

Părintele Arhimandrit Sofronie (ca om cu experiența vederii luminii dumnezeiești) spune că la ”fundamentul tragediilor lumii stă mândria. Mândria este esența iadului!”. Dacă iadul pe care-l trăim prin experierea explicită a mândriei ne direcționează către un contact ontologic păgubos (ceea ce se și întâmplă), înseamnă că doar o comuniune ființială în iubire cu Dumnezeu și cu semenii noștri mai poate salva omenirea de la asemenea încercări. Lumea are nevoie de o nouă paradigmă (paradoxala coborâre spre a fi înălțat): cea a iubirii pentru semen sub oblăduirea proniei divine. Designul (proiectul) unei noi lumi nu este realizarea unui viitor în afara valorilor profunde ale vieții creștine (o nouă ordine mondială), ci o reîntoarcere spre ”specificul identitar” al creației biblice (dacă mi se permite să spun așa), care nu otrăvește și nu virusează, ci doar ființează. Același Arhimandrit Sofronie mai spunea: ”am o dorință arzătoare de a schimba lumea, schimbând un singur om: pe mine însumi”.

Cred că în acest timp greu pentru omenire, postulatul (axioma) care ar trebui să primeze este acesta: fiecare să se schimbe pe el însuși, și, de ce nu, schimbarea să fie precum spune Sf. Apostol Pavel, ”numai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. Omul contemporan (european/mondial) trăind în iadul (mândria) actual, a emis expresii (poate chiar concepte/ideologii) prin care și-a permis să definească epoca aceasta ca perioadă post-creștină sau ca timp al descreștinizării Europei, astfel rămânând în continuarea trăirii unui fatalism mondial: omul fără Dumnezeu.

Vă îndemn, dragilor, să fim alături de semenii noștri prin toate mijloacele ce ne sunt la îndemână: rugăciune, osteneală trupească, cuvânt bun, direcționarea unor sume de bani etc. Avem nevoie de o schimbare a minții la nivel global încercând mai mult ca oricând să iubim. Iubind semenii doar așa dovedim empiric consubstanțialitatea ființei umane că doar pentru cel ce iubește viața ființei iubite devine viața lui.

JCS-Ieromonah dr. Ioanichie Petrică

1 Comment

Adaugă comentariu