REȘIȚA – Eu toamna observ cel mai bine că viața, lumea, timpul, natura sunt miracole. Toamna parcă am întâlnire cu clipa, îmi dau seama că să o trăim nu înseamnă să mutăm vreun munte din loc, să stingem vulcanii lumii, să lăsăm vreun lac fără apă; nu înseamnă nici să chefuim toată ziua, să nu ne mai săturăm de strâns bani.
În arămiul acestui anotimp, realizez că a trăi clipa înseamnă să mă bucur de existenţa ei, indiferent dacă am reuşit sau nu să o înveşnicesc. Chiar dacă ea este o atingere, îmi place să o îmbrac în formele existenţei mele. Să realizez că în timp ce eu o caut în viitor, ea e deja trecut, jocul de-a v-aţi ascunselea fiind câştigat de ea. Să o simt atunci când pot clădi pe ea un univers sau când un univers al meu l-am pierdut în ea.
În fiecare octombrie, acum când simt că ploaia are miros şi cât de preţioasă este o rază de soare, aştern pe hârtie toamna sub forma gândurilor mele şi niciodată nu mi se pare că este prea mult. Îi adaug culorile mele și nu întreb nimic. De fapt, toamna nu trebuie întrebată nimic. Pentru că ea, prin felul în care ne brodează emoţiile şi trăirile, ne întreabă câte am adunat în suflet.
Locurile colorate de toamnă nu frâng aripi. Și v-am mai spus că ador acest anotimp, miracol al culorilor, miresmelor, senzațiilor, cu apusurile lui de zmeură, ce îmi susură în suflet precum un izvor de energie dulce.
Oricine, chiar și cei care se tem de nostalgie, se minunează de bogăţia de culori pictate pe bolțile pădurilor, pe măreția dealurilor sau în tăcerea stâncilor. Frunzele galbene şi ruginii scuturate şi adunate la margini de trotuare şi alei parcă se odihnesc din căutarea tainelor acestei lumi și sub covorul lor ne putem strivi grijile apăsătoare. Îmi plac până și ploile, de toamnă, bălţile adunate pe alocuri, în care clipoceşte cerul cu picăturile lui, ador umbrelele colorate alunecând pe străzi, ce ascund chipuri tinere sau brăzdate de timp, cu priviri visătoare, nerăbdătoare, cu paşi grăbiţi ce vorbesc deopotrivă de intens despre bucuriile şi tristeţile sufletelor ce-i poartă pe oameni prin destine pământeşti.
Sufletele noastre poartă în ele anotimpuri. Bucurie, căldură, melancolie, tristeţe, răceală, indiferenţă, stări specifice anotimpurilor prin care trecem toţi. V-am mai spus cândva că dacă nu am trece prin toamne, nu am şti că într-o zi şi noi o să devenim toamnă. Iar dacă nu am şti asta, atunci am rătăci şi mai multe clipe, am purcede şi mai greu spre căutarea zâmbetului, am fi şi mai orbi sub mângâierea luminii. Este aşa plăcut să te pierzi printre detalii, oameni, cuvinte, amintiri şi misterele zilei de mâine. Este senzaţia aceea că printre frunze ce valsează, printre falduri de crizanteme, nimic nu îţi striveşte sufletul şi dorinţele. Dimpotrivă, sufletul trebuie lăsat să picteze copacii din parcurile tăcute şi să contureze propriile emoţii.
Prin viaţa fiecăruia trec clipe mari şi clipe goale. Şi putem spune că am trăit cu adevărat doar clipa care rămâne în noi şi ni se zbate în suflet… Căutați-le în toamnă!
JCS-Nina Curița
