CARANSEBEȘ – Când a început să scrie, regizorul Ioan Cărmăzan era student în anul III sau IV. La orele de socialism îi venea să se urce pe pereți și-i era dor să vină la Bocșa. Așa că s-a apucat să-și reinventeze lumea!
Recent, și-a lansat ultima carte, intitulată „Îngerii deghizați”. „O carte-compoziție aparte care se compune interesant dintr-o piesă de teatru și cinci proze scurte, per ansamblu un turn Babel al existenței umane contemporane”, în descrierea lui Victor Constantin Măruțoiu.
Ioan Cărmăzan: „Dacă închid ochii și iau strada mare din Bocșa, știu cine a stat în fiecare casă.” Asta deoarece există povești care îngheață în memorie. Istoria e undeva ascunsă, iar multe lucruri sunt înghețate, dar vine o zi când se dezgheață. Regizorul scriitor nu știe dacă asta folosește la ceva, dar crede că uneori trebuie scrise pentru că, din când în când, e bine fie spuse deoarece memoria e un lucru formidabil. „Am început să scriu din iubire. Dacă citesc acum ce-am scris atunci și-acum curge un soi de dragoste pentru locul acela, pentru că există un spirit de Bocșa, de Banat Montan”, afirma autorul la lansarea îngerilor. Tatăl său era un înger. Pentru că era dom’ profesor cu scris frumos, țigăncile bătrâne îi dădeau o țuică și-l puneau să le scrie scrisorile către copiii aflați la pușcărie. Fiul afla asta atunci când spaima cartierului a trecut pe lângă dom’ profesor și i-a pupat mâna.
În proza lui Cărmăzan rămâne constant ceea ce Nae Caranfil numea „realism magic”. Asta deoarece autorul respectă înțelepciunea populară, făcând referiri la expresii din limba populară, la proverbe. Ba chiar la un moment dat afirmă: „Cartea proverbelor e cartea vieții și a morții, în care afli cine ești, unde te duci”. Din cartea sa aflăm cum, la țară, orice mamă când i se mărită fata îi dă un sfat ca un psalm, ca o rugăciune: „Ai grijă că bărbatul e ca un câine. Trebuie să-l hrănești la oră fixă, să nu-l zgândări că te mârâie și, din când în când, o dată pe săptămână, să-l lași liber că altfel turbează.”
Sunt formidabile și ilustrațiile după Mircia Dumitrescu, întrucât sculpturile sale sunt senzaționale, expoziția lui fiind un mare eveniment în București. Siluete filiforme sunt emblematice atât pentru stilul de scris al lui Cărmăzan, dar și pentru personajele sale și cele ale sculpturilor. La un moment dat, apare trio-ul Cioran, Eliade, Eugen Ionescu, sculptura fiind un fel de parodie după o fotografie a celor trei la Paris.
În opinia lui Traian Coșovei, Cărmăzan amintește pe alocuri de lumea pestriță, dar vitală, a lui Kusturica. „Ioan Cărmăzan este, cum spune și Fănuș Neagu, «un răzvrătit și așa trebuie să rămână», care «vede lumea cu ochi de cineast și o repovestește cu gândire de poet»”, încheie Coșovei despre îngerii regizorului prozator.
JCS-Ionel Ivașcu
