REȘIȚA – Niciodată nu mi-a plăcut să văd lucrurile doar aşa cum le văd alţii şi nimeni nu poate să îmi impună viziunea de turmă. Avem război lângă noi? Da! Dar asta nu înseamnă că trebuie să înghiţim tot ce ne servesc alţii. Şi nimeni nu mă poate convinge că Putin, care a invadat fără motiv Ucraina, este mai rău decât cei care au invadat Irakul, așa ca exemplu! Niciodată!
Şi nici nimeni nu mă poate împiedica să spun că unul dintre motivele revanşismului rusesc, repetat de nenumărate ori, a fost „umilinţa“ simţită de Rusia după prăbuşirea URSS-ului. Normal, cum să-şi permită est-europenii să aibă alte interese decât cele ale Moscovei?! Însă când ruşii se plâng acum, la împlinirea unui an de „operaţiune militară specială de trei zile“, că se simt mai umiliţi decât au fost vreodată în istoria lor recentă, de data asta chiar au motive!
În doar câteva luni, „a doua armată a lumii“ a devenit a doua din Ucraina, Europa nu a murit de frig fără gazul rusesc, Suedia şi Finlanda au renunţat la neutralitatea lor istorică, tranziţia paşnică, enorma moştenire a lui Gorbaciov, s-a dus de râpă, NATO şi relaţiile transatlantice s-au întărit mai mult ca oricând, până şi eternii adormiţi Japonia şi Germania s-au trezit din letargie. Mai mult, în loc să redevină un pol de putere globală, Rusia se îndreaptă tot mai mult către rolul de satelit al Chinei, exact soarta de care le era cel mai groază. Ocupând fostele state sovietice, readucând estul şi centrul Europei sub bocancul rusesc şi dezmembrând NATO, Putin voia să dea o dovadă de forţă care să-i permită să stea la aceeaşi masă cu Xi Jinping, de la egal la egal. Când spunea că „destinul Rusiei este să fie imperiu“, nu se gândea nicio clipă să adauge şi „chinez“.
Iar umilinţa supremă a fost vizita fulger a lui Joe Biden la Kiev, care a însemnat că, după un an întreg de lupte şi peste 100.000 de oameni pierduţi de Kremlin, preşedintele SUA a ajuns în capitala ucraineană înaintea celui al Rusiei. Biden, tot şubrezit, cu o privire mereu mirată, şi cu o prezenţă care nu impresionează pe nimeni a ajuns, totuşi, să îi dea îmbrăţişarea de tătuc grijuliu lui Zelensky…
Cu ce s-au ales ruşii de rând în schimbul acestor sacrificii enorme? Cu un discurs al liderului de la Kremlin, despre satanism occidental şi homosexuali, familie tradiţională şi protejarea copiilor, comploturi globale antiruseşti, colonialism şi nazişti. A lansat şi proiecte speciale, a promis locuinţe şi bani, a vorbit despre inflaţie şi economie, a dat-o înainte cu bunăstarea şi stabilitatea ruşilor şi apocalipsa din ţările occidentale.
În astfel de condiţii, nici nu e de mirare că nu-i dă afară din casă patriotismul, iar starea de spirit e mai curând una de lehamite. Fireşte, nu i-ar deranja victoria Rusiei. Se bucură la parade auzind cum duduie asfaltul sub coloanele nesfârşite de tancuri, li s-ar părea mişto să redevină o superputere globală, să aibă din nou vasali supuşi şi să spele „umilinţele“. Însă nu într-atât încât să-şi pună propria piele la bătaie; când au de ales, preferă să zacă ani de zile la puşcărie decât să lupte eroic pentru „rodina“. O fi frumoasă revanşa, dar HIMARS-ul dăunează grav sănătăţii, iar „imperiul“ nu merită un pardesiu de blană pentru maică-ta şi unul de brad pentru tine.
Despre Rusia? Când focul va înceta, Occidentul decadent îşi va uita toate sancţiunile de suprafaţă. De ce? Pentru că vorbim despre Rusia, despre relaţiile neoficiale care nu au încetat nicio clipă. Vorbim despre Putin care, atât timp cât trăieşte, şi izolat în mijlocul Siberiei rămâne un lider…
Despre Ucraina? Dincolo de părerea de rău pentru oamenii simpli, nu voi spune nimic pentru că părerea mea nu se raliază întru totul părerii tăvălug a lumii occidentale şi oricum nu ar conta. Într-o zi, când Zelensky va trebui să joace un alt rol, mai mic, va fi tare dezamăgit. Însă deja, pierderile vor fi fost prea mari…
Despre noi? Îmi povestea cineva care, periodic, mănâncă şi se roagă cu diplomaţi ai SUA (la acele mic dejunuri americane de pe la Casa Albă) că mulţi nici nu ştiu că România se învecinează cu Ucraina. Mă mir că mulţi ştiu ce e România. Iar ultimele poveşti cu Bâstroe, când hop am văzut şi noi lucrările după ce s-au finalizat, mă fac doar să spun că indiferent de context nu poţi să înghiţi toate boabele chiar aşa cum ţi se servesc. Chiar nu poţi. Oamenii uită, dar există o istorie care judecă…
JCS-Nina Curița
