Cum urci pe drumul dintre centrul comunei şi Crivaia, chiar în dreptul începutului lacului de acumulare Văliug, undeva la dreapta, trecătorul poate vedea săpat într-una dintre coline, un drum în serpentină. Copacii au fost tăiaţi iar calea, fiind brăzdat în pământ lutos, e plin de bălţi şi a început să se surpe, luând-o la vale pe drumul spre Crivaia.
„Uite şi tu, se fură ca-n codru! Au spart dealul să-şi facă drum ca să fure mai bine lemn sau piatră“, spune cineva observând mormanul de bolovani stivuiţi undeva în partea opusă serpentinei, în dreapta drumului spre Crivaia, spre râu. De fapt, serpentina şerpuieşte spre o mică poiană unde a fost deja amenajată o platformă numai bună pentru construit. Abia când ajungi acolo, sus, îţi dai seama că nimeni nu fură nimic.
Departe de susurul apei şi de perturbaţiile rutiere ale afacerilor cu lemn, dar şi de ochiul indiscret al trecătorului, e o mică aşezare unde căsuţele, sălaşele şi viluţele par să nu mai încapă. Totul e liniştit, frumos, izolat, atmosfera e pastorală dar, deşi e plin de maşini, lipsesc oamenii. Materialele aşteaptă, lemnele sunt pe sfert aranjate, pe o zecime tăiate arătând încetarea lucrului probabil pentru o masă de prânz. Singurele vietăţi pe care le-am găsit în zonă au fost un ponei şi un măgar…
Antoniu Mocanu