Nici trădarea nu mai e ce a fost!

REȘIȚA – În ultimele zile tot auzim despre trădările de pe scena politică. Nu este nimic imposibil sau ceva care să uimească. Cât despre faptul că o să pice Guvernul, probabil că așa va fi. Asta e, guvernele mai și pică!

În istoria politicii românești, PNL și PSD nu vor face o construcție politică mai puternică decât interesele din interiorul acestor formațiuni politice.  Din punctul meu de vedere, nu cred că AUR va intra la guvernare pentru simplul fapt că până în 2028 o să fie halit de PSD. La guvernare vor fi tot PSD și PNL cu un alt premier, probabil tot liberal. În rest, depunerea unei moțiuni de către AUR și PSD eu cred ca e prea mult spus că ar fi o trădare. Este doar o acțiune specifică politicii românești. Are și trădarea mândria ei și apare doar când vorbim de existența demnității. Ori azi despre ce demnitate mai vorbim în politica românească?

Revenind, se tot spune de trădarea intereselor României de oameni din diverse cercuri sus puse, controlate din exterior. Zvonurile, mai mult sau mai puţin argumentate, se centrează pe cuvântul trădare. Cuvântul „trădare“ este atât de subiectiv… Să acuzi pe cineva de asta e un lucru grav, şi în multe state ale lumii încă mai există pedeapsa capitală pentru trădare. Paradoxal pentru gravitatea acestei acuzaţii, ea a fost, şi încă este folosită, cu o deosebită uşurinţă. Cândva, americanii au fost cu toţii „trădători“ – atât revoluţionarii, cât şi cei ce au rămas loiali regelui Angliei. La rândul lor, primele armate revoluţionare franceze aveau obiceiul de a fugi din faţa inamicului strigând „Trădare!“. Nici măcar Napoleon nu a putut să-i dezveţe de acest obicei, dovadă şi faptul că la Waterloo, după eşecul atacului Gărzii, restul francezilor s-au risipit, dând vina pe eternul motiv – „trădarea“. Înfrânţi în primul război mondial, germanii au găsit şi ei rapid o explicaţie – „trădarea“ evreilor. „Trădare“ poate fi catalogată şi capitularea Franţei în 1940, la fel şi scufundarea flotei franceze în acelaşi an de către englezii terorizaţi de posibilitatea că navele vor intra pe mâna germanilor. Depinde numai de partea cui te afli.

Pentru români, secolul trecut a adus o adevărată tradiţie a „trădării“. În 1914, am fost „trădători“ pentru că nu am intrat în război alături de Puterile Centrale (deşi pentru noi alianţa fusese una strict defensivă). În 1916, am „trădat“ din nou luptând alături de Antantă, în 1917 am „trădat“ după ce, rămaşi singuri după „trădarea“ Rusiei, am ieşit din luptă, iar în 1918 am „trădat“ încă o dată reintrând în conflict. „Trădători“ am fost şi când ne-am alăturat Axei după ce aliaţii noştri au „trădat“ Cehoslovacia predând-o în braţele lui Hitler şi n-au putut salva Polonia, dar şi când am „întors armele“ în august 1944.

 „Trădători“ au fost şi Cezar, Brutus, Cromwell, Washington, Robespierre, Ludovic al XVI-lea, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis, Nicușor Dan şi toţi cei care se bazează pe părerile ambasadorilor în chestiuni ce privesc strict un stat suveran.  Cu toţii au „trădat“ câte ceva – o promisiune, o persoană, o funcţie, o responsabilitate, un ideal sau încrederea cuiva. Ei bine, eu consider că azi nu mai există „trădare“. I-aș spune mai mult înșelăciune. Oamenii care o practică sunt oameni slabi pentru care există doar interese şi curente de moment. 

Şi încă ceva: din fericire, în jur, mai avem oameni cu demnitate, însă un trădător poate fi arătat cu degetul doar de un stăpân al onoarei. Ori întemeietorii Bushido au murit demult…

JCS-Nina Curița