REȘIȚA – Adică impresiile unui simplu suporter al unei echipe al cărei adversar a fost mai bun!
Suporterul la care mă refer sunt eu. Venisem la meci sperând că voi fi martor la o splendoare-n iarbă. Pentru noi a fost iarbă pe un stadion cu public ca-n vremurile de demult. Splendoarea însă a fost pentru adversar, adică o echipă simplă, cu fotbaliști muncitori pe dreptunghiul verde, iar unii dintre ei și-n afara lui.
La tribuna 0, un mic grup, de vreo 100 de suporteri, nu făcea cu nimic notă discordantă față de cei ai gazdelor. N-am știut că erau suporterii oaspeților pentru că nu veniseră nici cu bannere, nici cu steaguri ori alte accesorii care țin de o galerie. Abia în repriza a doua, după ce golul oaspeților a adus liniștea pe stadion, se auzea un „haide Dumbrăvița” strigat la o portavoce de-o voce parcă de copil.
La final, fotbaliștii oaspeți sărbătoreau alături de micul lor grup de suporteri. Nu m-am grăbit să părăsesc stadionul din dorința de a evita învălmășeala. Așa că, atunci când m-am hotărât să plec, mi-am dorit mult să părăsesc arena trecând prin mijlocul bucuriei lor. De ce? Pentru că i-am respectat și admirat pe fotbaliști pentru dăruirea lor, iar pe suporteri pentru simplitatea sinceră cu care i-au susținut.
Când am trecut prin mijlocul lor, fotbaliștii săriseră gardul și se-mbrățișau cu suporterii. Am rămas câteva minute și le-am privit bucuria, bucurându-mă și eu sincer pentru ei. E frumos să-i felicităm cu fair-play și să le urăm succes în liga care, cel puțin anul acesta, a rămas interzisă Reșiței.
Pentru ai noștri, dintre care, la finalul meciului, un singur fotbalist a avut onoarea de a veni în fața suporterilor care i-au încurajat peste 120 de minute, un „hai Metalu’!” strigat cu amărăciune. Sunt totuși ai noștri. Poate la anu’…
JCS-Ionel Ivașcu
