Caraş-Severin, Romania

REȘIȚA – În fiecare zi întâlnim oameni. Fețe noi, personaje noi, caractere diferite. Îi vedem, îi uităm, cu mulți interacționăm, pe câțiva îi reîntâlnim, îi aducem în viața noastră sau ne duc într-a lor, pentru perioade mai mult sau mai puţin lungi.

Noi ne alegem oamenii din viața noastră şi chiar şi atunci când îi aleg alții pentru noi, tot noi decidem dacă îi suportăm. Întotdeauna însă trebuie să știm că puţini oameni rămân, cei mai mulţi pleacă de lângă noi, iar modul lor de a pleca depinde de felul de a fi al fiecăruia. Oamenii mari (și aici nu mă refer la funcții, ci la măsura caracterului) pleacă elegant, cei mici aleg moduri meschine.

Ca om greșești, ți se greșește. Ca jurnalist (și colegii mei din presă știu că am dreptate), în fiecare zi ți se spune că greșești, că nu ai procedat corect, ca nu ai scris nu știu ce, nu știu cum. Mereu jurnaliștii sunt datori lui x, y, z. Nu, nu suntem. Cel puțin eu, atâta omenie am pus în relațiile de colaborare cu cei din jur încât unii dintre ei și dacă mai trăiesc zece vieți, tot nu își pot achita moral ce îmi datorează. Într-o zi m-am trezit că egoul cuiva s-a răzvrătit, dar nu așa la nivelul bătăii obrazului, ci la nivelul acela că îmi venea să o sun pe mama și să o întreb dacă ea m-a născut, totuși, sau datorăm asta cuiva. De exemplu, unei persoane deranjate de un articol cam neimportant pentru a zgâria orgolii…

M-am liniștit. Apoi am zâmbit. Zâmbetul este o otravă pentru egourile solidificate în idei înguste. Cred că este tare trist să te iei în serios într-un asemenea hal încât să pășești în grădinile paranoiei. Nu mi s-a întâmplat vreodată să mă bulverseze vreun om din viața mea, nu m-am trezit niciodată frământată cumplit de atitudinea cuiva. Singura explicație, și nu vreau să par lipsită de modestie, este aceea că îi creditez corect pe oamenii din viața mea. Sigur, ca oricine altcineva, am avut și gusturi amare de la cei care au putut mult mai puțin decât credeam eu, dar chiar și așa singura care m-a dezamăgit am fost eu însumi. Cert este că atunci când nu ai așteptări foarte mari, când nu te arunci să crezi orbește într-un om, nu ai cum să fii dezamăgit. Și spun asta acum, pentru că încerc să înţeleg ce simte cineva măcinat de atitudinea dubioasă a cuiva. Pentru ce atâta măcinare? Nu trebuie să te prăbușești când îți pui ideile și gândurile pe tava cuiva, iar respectiva persoană a jucat fotbal cu tava ta de gânduri. Nu trebuie nici să rămâi mirat când să îți pui sufletul în fața cuiva, iar persoana respectivă ți l-a confundat cu peria de pantofi. Nimic nu trebuie să ne șocheze, pentru că așa suntem noi, oamenii. Uităm. Este firesc să ai așteptări, dar dacă ele nu vin, rămâi cu ceea ce ai făcut și ceea ce ești. Nu pierzi nimic. La fel se întâmplă și dacă dezamăgești tu: celălalt nu pierde nimic. Iar când crezi că cineva se comportă ca o jigodie cu tine, spune-i „mulțumesc“. Fără astfel de oameni nu am învăța noi să fim răi. Şi să fim cinstiţi: cel puţin o dată în viață ni se întâmplă să fim şi noi aşa, din orgoliu sau pentru aduceri aminte. Îngeri nu suntem nici cei dezamăgiți, nici cei care dezamăgim.

În rest, când în viața ta există un om care îți ascultă tăcerile, gândurile bune și nebune, îți suportă încruntările, care atunci când te privește în ochi îți aduce liniștea, care poate să îți suporte succesul, care te învață să evoluezi, apreciază-l. Aminteşte-ţi că tu l-ai găsit! Atunci chiar merită să apreciezi seriozitatea…

JCS-Nina Curița