REŞIŢA – … dar mâine cine ne mai vizitează? Unii dintre vârstnicii beneficiari ai serviciilor sociale sunt însinguraţi.
Pentru a celebra Ziua internaţională a Persoanelor Vârstnice, la Complexul de Servicii Sociale Comunitare pentru Persoane Adulte (fostul azil de bătrâni) a fost organizat, ieri, un program de activităţi diverse. Acestea au variat, cuprinzând un program de muzică, un atelier de modelaje şi o masă festivă, culminând cu jocuri de artificii. Dincolo de atmosfera festivă, am încercat să stăm de vorbă cu beneficiarii serviciilor complexului. Prima observaţie este că, cei mai mulţi dintre ei cu vârste venerabile vorbesc tot timpul la trecut. Sunt destul de reţinuţi când văd reportofonul, dar când uită de acesta încep să povestească. Unii au amintiri valoroase şi sunt trişti că nu mai au cui să le împărtăşească. O parte dintre ei, cei mai mulţi de peste şapte ani acolo, au senzaţia că nu mai aşteaptă decât un final previzibil. Dar sunt şi cei care au o vivacitate ce pleacă din priviri şi care nu se dau bătuţi. Unul dintre aceştia, deşi lovit de o boală degenerativă, se deplasează într-un scaun cu rotile şi este popular printre cei din complex, angajaţi şi pacienţi deopotrivă.
Şimic. Sofronie Şimic. E văliugean şi e în complex de cinci ani, de când boala s-a agravat. „E destul de greu să legi prietenii aici, mai mult cu colegul de cameră. Problema e că, odată intrat aici, eşti uitat de toţi, prieteni şi rude. Azi vin să ne viziteze, chiar şi străinii, dar de mâine… cine mai vine? Am învăţat să ne vedem de treaba noastră şi încerc să fiu un exemplu pentru ceilalţi. Mă întreabă unii de ce insist să merg la sala de sport, să fac terapie, când ştiu rezultatul. Păi… cum să te dai bătut? Eu am fost tinichigiu vopsitor şi, dacă aş avea condiţiile necesare, aş mai face ce-am făcut înainte. Singurele lucruri de care aş mai avea nevoie ar fi sănătate şi mai mult personal, pentru că ne e greu, celor ca mine, să ceară câte un pahar cu apă celor care se deplasează singuri“, ne-a spus Şimic. Unii dintre bătrâni vor să fie fotografiaţi, alţii, în general doamnele, spun că nu sunt pregătite, aranjate pentru asta. „Am avut o viaţă plină până acum. Am văzut cum s-a schimbat lumea. Mai multe rele decât bune am trăit şi acum mă odihnesc. Cum a fost Reşiţa odată nu va mai fi. Eu am trăit şi capitalismul şi am mâncat şi pâinea războiului. Sunt aici de opt ani. Nu vreau să spun prea multe dar, ca un sfat pentru români: oricât de greu ar fi, la bătrâneţea părinţilor să le lăsaţi o lingură şi-un scaun la masă. Departe de copii e greu“, ne-a spus Ana Sârbu, de 81 de ani, fostă muncitoare la Laminoare şi la Sculărie, în Reşiţa.
Ilie Potoceanu e reşiţean, de 75 de ani şi se află în complex de doar şase luni. Spune că a râs şi s-a distrat destul în tinereţe. Şi acum închină un pahar cu suc în cinstea vârstnicilor din jur. „Aici e altfel, îmi place. Sunt oameni cu vârste apropiate, dar unii dintre ei sunt dificili. Dar părţile bune sunt excursiile în care am fost, chiar şi astă-vară, socializarea. Eu am fost strungar la Hala nouă, la UCMR. Viaţa asta e frumoasă, dar e mai greu că am îmbătrânit şi nu mai sunt toate cum erau. Mai scârţâie pe ici-colo. Dar mai vin copiii şi nepoţii, că nu-s departe. Şi două strănepoate mai vin să mă vadă“. Dar nu toţi sunt cazuri fericite. Sunt alţii pe care nu mai are cine să-i viziteze. „Poveştile lor le afli din prima zi în care îi cunoşti. Sunt unii bătrâni care au lucruri foarte interesante de povestit, dar nu mai au cui. E greu, dar e frumos să lucrezi cu bătrânii. Cel mai frumos este când reuşeşti să-i faci să zâmbească“, ne-a spus Roxana Ţepeneu, asistent social.
A mai trecut un 1 octombrie, am mai bifat o zi a vârstnicilor. Dar azi, mâine şi poimâine cine-i va mai vizita, cu flori şi bomboane?