Suntem acum martori la un adevărat „scandal Emo”. Vedem copii care au ajuns în pragul disperării şi îşi pun capăt zilelor, şocând o lume întreagă. Binenţeles, cineva trebuie să fie de vină. Iar vina s-a dat, simplu şi senin, pe… muzica ce o ascultă! Într-adevăr, avem dreptul, ba chiar obligaţia când asistăm la sinuciderea unui copil de 13 ani să ne întrebăm „DE CE?”.
Dar să ne întrebăm, nu să luăm imediat în braţe explicaţii oferite de aşa-zişi psihiatri de bucătărie care nu au ascultat în viaţa lor o piesă Emo. Şi atunci, de ce dăm vina pe muzică, televizor sau jocurile video? Pentru că nu putem vedea pădurea din cauza copacilor. Este mult mai simplu să spunem „a văzut”, sau „a auzit că e bine să se sinucidă”.
Nu putem concepe eşecul societăţii moderne, care ne îndeamnă tot mai mult ca să avem ca principal scop în viaţă o carieră de succes şi venituri mai mari. Nu ne dăm seama, sau nu ne pasă, că acest lucru nu îl putem reuşi decât sacrificând viaţa personală. Şi, odată cu ea, pe cei la care ţinem. Vedem părinţi care pleacă la muncă în străinătate şi îşi lasă în urmă copiii. Vedem părinţi care încă mai sunt lângă urmaşii lor, însă doar fizic, pentru că mintea lor zboară la cum să devină una dintre persoanele de succes atât de mediatizate.
Singuri, părăsiţi de toţi, copiii încearcă să atragă prin orice mod atenţia adulţilor, care cred că dacă le oferă o stabilitate financiară şi-au terminat rolul. Nebăgaţi în seamă, unii dintre tineri ajung să se refugieze în propria lume, iar apoi să renunţe la tot, inclusiv la viaţă.
Şi, până la urmă, tot media este cea vinovată pentru acest lucru. Dar nu prin violenţa sau sentimentalismul exagerat de care ne plângem că sunt promovate, ci prin egoismul şi materialismul atât de „admirate”.
Nina Curiţa