Legendarul Radio Erevan spunea cum, la un moment dat, soldaţii sovietici au aflat că cei americani îşi schimbau lenjeria de corp în fiecare zi. Revoltaţi, au cerut să facă şi ei la fel. Aşa că s-a dat ordinul ca întreaga Armată Roşie să se împartă în grupe de câte doi soldaţi, care să-şi schimbe zilnic lenjeria – între ei. Zilele acestea, şi românii cer multe schimbări.
Unii ar vrea salariu minim de 1.000 de lei, anularea tăierilor de pensii şi salarii (oare de unde bani când în România mai muncesc vreo cinci milioane de oameni? Eu n-am idee, ei cu atât mai puţin). Alţii nu mai vor legi împotriva suporterilor, să plătească taxe auto şi multe altele. Însă, toţi aceştia au o dorinţă comună – schimbarea actualei puteri. Iar unii dintre ei, chiar schimbarea întregii clase politice. Întrebarea e cu cine…
Desigur, am văzut şi eu mitingul în care USL s-a grăbit să-şi arate „disponibilitatea“ de a prelua puterea. Au adus până şi minunea de la malul mării să întreţină atmosfera cu basca roşie căreia îi mai lipseau clopoţeii. Numai că asta a ţinut doar în faţa celor căraţi cu autocarele.
Protestatarii, cei adevăraţi, au refuzat să aibă de-a face cu ei. Şi pe bună dreptate. După 1990, sub diferite denumiri, social-democraţii au fost cel mai mult timp la guvernare – lor le datorăm startul ratat şi bancnotele cu mulţi de zero. Apoi au venit liberalii. Eu nu contest faptul că românii au trăit cel mai bine pe timpul lui Tăriceanu, dar nici liberalii nu pot contesta că asta s-a datorat şi contextului internaţional şi căpşunarilor. Cât despre greşelile actualului guvern, despre ele s-ar putea scrie tomuri, iar protestele acestor zile sunt doar o evidenţiere a greşelilor pedeliştilor.
Atunci să mă mai mir că românii nu vor să-i mai schimbe între ei? Că aud de atâtea ori aceleaşi cuvinte – „Să vină oricine, numai nu ăştia“? Iar aici este marele pericol, mai cumplit decât orice guvern PDL sau USL. La precedenta criză mondială, şi germanii erau scârbiţi de republica de la Weimar, de corupţie şi lăcomie, de datorii şi umilinţe, de lipsa de idei. Atât de scârbiţi încât au acceptat un austriac cu mustăcioară şi carismă, care le-a spus exact ce vroiau să audă. Ce a urmat o ştiţi cu toţii. Anul acesta, mai devreme sau mai târziu, aveţi şansa de a vota. Cu cine? Nu ştiu.
Nina Curiţa