REȘIȚA – Nu vă întreb dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă simţiţi sufletul pălmuit, pentru că toți am avut parte de asta, într-un moment sau altul al vieții. Și nu mă refer la palmele primite de la oameni.
Dăm palme, primim, ne învârtim toţi în labirintul firii umane ce nu cred că mai surprinde foarte mult. Palmele noastre sunt trecătoare la fel ca şi noi, prea neînsemnate şi, de cele mai multe ori, apărute fără sens. De data asta, vorbesc strict despre acele clipe în care ne frământăm, deznădăjduim, ne întrebăm de ce viaţa are feţe pe care nu le vrem.
Fiecare întâlnim momente în care avem senzaţia că nici paşii nu mai ne sunt atât de siguri, că frământările sunt prea multe, că primim parcă prea multe lovituri, că nu mai găsim puterea de a trece praguri, de a depăşi limite. Şi cel mai ciudat este că astfel de stări apar după o perioadă în care credem că ne este bine, în care nimic nu ne opreşte din a realiza tot felul de obiective, când detaliile sunt inexistente, când lucrurile nu contează, o perioadă în care uităm că în orice moment zâmbetul poate fi umbrit. Continuăm, urcăm, suntem de nestăvilit…Şi brusc apare ceva ce ne aduce cu picioarele pe pământ. Cumva parcă ne rostogolim şi ne reamintim că suntem efemeri. Realităţile ne sperie, ne simţim neputincioşi şi, în sfârşit, ne facem iar timp pentru noi. Şi atunci, unii dintre noi realizăm că am ales drumuri prea simple, că am jucat cu noi incorect (în viaţă, cel mai neîmplinit joc este acela în care joci incorect cu tine însuţi), că am fost egoişti, nepăsători, ancoraţi doar în propria realitate, răutăcioşi. Şi ne trezim. Dar nu toţi… Foarte mulţi chiar cred că drumul lor este cel mai bun şi rămân acolo, merg mai departe sau cad în prăpastii din care, de obicei, sufleteşte, nu mai pot ieşi. Niciodată nu este prea mult sau prea târziu să (te) întrebi „de ce“. Nu vei găsi explicaţii într-un mesaj pe facebook, sau pe o urmă de asfinţit, nici măcar pe o bucată de hârtie rătăcită pe o noptieră. Răspunsul tu singur îl găseşti şi poţi să îndrepţi ceea ce poate fi îndreptat.
Suntem în Săptămâna Patimilor şi fiecare zi a ei ne reaminteşte că Iisus s-a jertfit pentru noi. Să credem zilele acestea în iubire şi iertare, în viaţă şi în Cel care ne poate pălmui cu adevărat oricând, dar nu o face. Să stăm de vorbă cu noi şi să ne întrebăm de ce El nu oboseşte niciodată să ne ierte, să ne iubească, să ne ajute, în timp ce noi obosim atât de uşor când facem asta. Dacă avem probleme şi nu simţim decât nevoia de a scrâşni din dinţi, să conştientizăm că niciodată nu ne dă mai mult decât putem duce. Să credem în El, în noi. Să înţelegem că nimic nu merită să ne pierdem…
Foto: imageresizer.static9.net