REŞIŢA – Dumitru Cărăşanu, un cititor fidel al Jurnal de Caraş-Severin, ne prezintă frumuseţea munţiilor Croaţiei şi peisaje din această zonă ce seamănă incredibil de mult cu locuri deosebite din judeţul nostru.
Urmăresc cu atenție publicația dumneavoastră, în special online, și îmi face plăcere în mod deosebit să parcurg editorialele și meterialele privitore la minunățiile naturale din județul nostru. În contextul a ceea ce voi așterene mai departe, nu pot să nu amintesc de cascada de la Bigăr, de Cheile Carașului și de Cheile Nerei, ca să nu enumăr stațiunile deja de referință ale județului Caraș-Severin. Într-o împrejurare rânduită de buni prieteni, am avut prilejul să vizitez lacurile Plitvice din Croaţia. La distanța de un click m-am informat despre acestea, mai cu seamă, că de puțină vreme văzusem pe un post de televiziune un reportaj despre grandoarea acestui monument UNESCO.
Ajuns astfel la poalele munților Croației, undeva în nordul țării, trecând prin Karlovac, m-am izbit de unul din cele mai frumoase locuri văzute în viață, însă care semănau, păstrând proporțiile, cu deosebite locuri din județul nostru. În acest context, izbirea mea frontală cu realitatea m-a năucit. De ce? Croația, un stat nou membru al UE se prezenta excelent, în timp ce draga noastră țară, respectiv județ, plânge în anonimatul nepăsării. Văzând splendoarea acestor lacuri și cascade, amenajate încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, mi-am adus aminte de dumneavoastră și de materialele publicate cu referire la frumusețile sus amintite.
În fine, am vizitat întregul parc național fără să răsuflu, sorbind fiecare picătură de apă care evada din albia albastră și îmbietoare a lacurilor. Senzația care m-a copleșit simțeam că e vecină cu bucuria și mulțumirea raiului. Cu toate acestea, nu am putut să nu gandesc acasă, unind tristețea de acolo, cu boarea răcoritoare a unui albastru de Voroneț îmbibat în apa lacurilor. Acest albastru șade trist în misteriosul lac al „dracului”, sau în cascada Bigăr din județul nostru. Puțină lume ajunge să vadă asemenea frumuseți în România, sau în Caraș-Severin, în timp ce în Croația nu mai puțin de 10.000 de vizitatori pe zi se perindă printre lacuri. Serviciile hoteliere, ale pensiunilor, ale gazdelor, sunt ireproșabile, ba mai mult, turiștii erau invitați și în limba română la multe dintre serviciile oferite.
Deși străin, am găsit repede loc de cazare și restaurant, la prețuri mai mult decât accesibile. Îmi aminteam că în urmă cu puțină vreme scriați de morile de la Rudăria, cum că ar fi vizitate, însă nu sunt locuri de cazare. Trist… Este ceea ce m-a revoltat pe mine ca român, dar mai ales ca locuitor al județului Caraș-Severin. Pentru că m-am rătăcit la sfârșitul turului prin parc, (undeva la mai bine de 10 km de locul de parcare), am avut șansa să fiu recuperat chiar de administratorul parcului Plitvice. Am intrat în vorbă cu el și am rămas surpins de eforturile naționale și locale pentru întreținerea și organizarea acestui parc. Acest domn, căruia nu îi știu numele, mi-a mărturisit că întocmește periodic rapoarte cu numărul de turiști, precum și de serviciile pe care angajații le oferă. Mi-a făcut plăcere să mă arăt mulțumit, ceea ce l-a încântat pe „salvatorul” meu.
Ajuns la camera de pensiune, mă frământam în sine-mi cu astfel de întrebări….Oare acasă, de ce perlele de altă dată ale României, astăzi sunt amintirile unei epoci triste? Nu le pasă celor ce ne conduc? Sau nu ne pasă nici nouă? Nu e vorba de politică, ci de voință comună….România a intrat în UE, doar să consume produsele de „afară”, în timp ce ai noștri vând tot ce se poate vinde? În urmă cu cinci ani se striga pe străzi…..„un suflet pentru Europa!!!”. Ei, sufletul nu mai este…a rămas un simplu strârv care se descompune încet, iar „afară” mirosim urât. Pe interior nu mai e nimic….multă tristețe și multă foame.
Ar fi multe de povestit, însă această întâmplare m-a readus la dumneavoastră, pentru că urmăresc în special articolele de promovare a județului, pentru care vă sunt recunoscător. Epistola mea nu se vrea o critică la adresa cuiva, ci este doar o medițație a unui bănățean trist de soarta în care se scaldă, suficient de neputincios. Ce va fi? Dumnezeu știe…și poate că va fi mai bine, însă numai după ce învie sufletul poporului meu și al nostru, dragi bănățeni.
Dumitru Cărăşanu