După ce protestatarii de la Pungeşti au arătat că nici frigul, nici ameninţările mai mult sau mai puţin voalate nu-i vor face să înghită fracturarea hidraulică, autorităţile au luat foc. Violenţă! Haos! Extremism! Anarhie! Mai lipsea să fie acuzaţi că pun la cale vreo tentativă de răsturnare a puterii legitime şi plănuiesc o „ţăraniadă” care să ia cu asalt Bucureştiul (deşi, aluziile la legionari cam într-acolo băteau). Pe scurt, sunt prezentaţi ca nişte duşmani ai statului de drept, ai economiei, ai ţării, ai tuturor românilor cu capul pe umeri. Dar de când a devenit apărarea proprietăţii fascism, stimabililor?
De când e extremism să-ţi protejezi casa ori pământul de pe urma căruia trăieşti? Şi de când e normalitate ca Statul nu doar să tolereze încălcarea unui drept fundamental, ba chiar să încurajeze asta? Normal înseamnă să fii bătut chiar de către cei pe care-i plăteşti? Jandarmii să fie puşi să le „înmoaie” spinările celor care achită taxele şi impozitele fără număr din care le vin lor salariile?
E normal ca un premier social-democrat, care toată ziua boceşte prin presă de mila bieţilor săraci, care face spume împotriva bogaţilor hapsâni şi vrea solidaritate, să permită cotonogeala de la Pungeşti de dragul uneia dintre cele mai importante companii private din lume? Sunt acuzaţi că-s violenţi? Pentru câteva scandări, îmbrânceli şi nişte garduri rupte? Păi înseamnă că habar n-avem ce înseamnă adevărata violenţă! Îmi amintesc că un jurnalist grec spunea, mai demult, că o grecoaică divorţată e mai agresivă decât orice protest din România.
Dacă cei de la Pungeşti, Roşia Montană sau oricare alţi români ale căror proprietăţi sunt distruse cu largul concurs al Statului vor pune mâna pe par, înseamnă că au dreptatea lor, dreptate ce derivă din faptul că, aşa cum spune o vorbă, atunci când nu eşti proprietarul tău, devii proprietate. Indiferent de banii înghesuiţi de Chevron prin diverse buzunare (pentru autorizaţii, avize, ochi frumoşi), pentru Statul român trebuiau să fie prioritari oamenii de la Pungeşti. Sunt ferm convinsă că se găseau soluţii perfecte şi pentru proprietari, şi pentru investitori.
Dar la noi, cu excepţia cetăţeanului român, oricine are prioritate. Dacă nu eşti capabil să-ţi aperi drepturile până-n pânzele albe, înseamnă că nu le meriţi. Iar dacă unii cred că băgând proprietatea în dubă şi închizând gura cu bocancul îşi vor asigura liniştea şi voturile, se înşeală amarnic. Oare de ce avem pretenţia să ne respecte străinii când noi nu ştim să ne respectăm pe noi?
Nina Curiţa