Caraş-Severin, Romania

REŞIŢA – Prima ediţie a festivalului Gong Fest s-a deschis cu spectacolul „Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva“. Tot în prima zi, au fost prezentate şi piesele „Fetiţa cu bricheta“ şi „Hurem – condiţia umană“.

Spectacolul  „Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva“ este un exerciţiu de şcoală al masteranzilor din anul II de la Universitatea de Arte Târgu Mureş, pe care l-au început în primul an de masterat, sub îndrumarea profesoarei universitare Daniela Lemnaru, şi pe care l-am privit la nivelul unui spectacol în adevăratul sens al cuvântului. În egală măsură şi pentru noi, spectatori avizaţi sau nu, a fost un exerciţiu. În primul rând din perspectiva textului, a mizei pe care o propune în scenă.

Ne-am întâlnit cu o poveste ce grupează în sânul ei trei personaje feminine, identităţi umane atent surprinse şi trecute prin filtrul personalităţii fiecăreia dintre interprete. Este vorba despre destinele a trei femei, o mamă şi două fiice, premeditate de autor printr-un paralelism ce transpune pe cele două fiice înapoi în trecut. Este vorba despre viaţă, om, ego şi alegerea propriului drum sau sacrificiul acestuia. Cu o surprindere frumoasă, caldă, am întîlnit pe de o parte un personaj, Agnes (sora mai mare), ce oferă un rol de compoziţie foarte bun, foarte puternic, iar pe de cealaltă parte am întâlnit-o pe tânăra actriţă Raisa Ané, care, la 21 de ani, reuşeşte să ţină frâiele acestui personaj ca o bună profesionistă. Agnes este preferata familiei în copilarie, îşi doreşte să devină actriţă, dar după mai multe încercări nu reuşeşte, şi, prin ironia sorţii, trebuie să-şi sacrifice visul în detrimentul mamei sale, care se îmbolnăveşte şi de care trebuie să aibă grija.

La antipod se află cealaltă fiică, Viola, interpretată de actriţa Ioana Decianu, plină de nerv, poate puţin prea expansivă, dar care îşi asumă personajul în contrast perfect faţă de cuminţenia lui Agnes şi care reuşeşte, dincolo de declamaţie, să sugereze cu grijă suferinţa și frustrarea interioară a personajului pe care îl interpretează. În copilărie, Violei nu i s-a oferit aceeaşi atenţie şi dragoste maternă, dar situaţia se schimbă în momentul în care aceasta devine actriţă. Ea este cea care captează de acestă dată atenţia si mândria mamei, care îi adună de-a lungul timpului toate pozele si articolele cu ea, lucru de care Viola nu ştie decât după ce boala o răpune pe mamă. Aşa că Viola nu se sacrifică, ea îşi afişează cu detaşare şi egoism norocul, neparticipând deloc la mizeria efectivă provocată de boala mamei sale, pe care o suportă exclusiv Agnes. De aici porneşte problema, drama surorilor, gravitarea în jurul sentimentului de iubire maternă şi fraternă, unde instinctele, programările genetice ale oamenilor cu acelaşi sânge, anulează în definitiv orgoliile umane.

Acest lucru se propagă şi în viitoarele generaţii, observând personajul fetiţei Violei, Denisse, în interpretarea Laurei Gherghe, o apariţie colorată în spectacol, spontană şi degajată. Denisse este sufocată de iubirea şi grija excesivă a mamei, oglindă a copilăriei Violei ce funcţionează acum ca o compensare a lipsei de afecţiune din trecut. Planul paralel al poveştii, al surorilor în timpul copilăriei, este inteligent angrenat în jocul scenic prin apariţii secvenţiale, printr-un joc de lumini și sunet, ce creează un flash ce duce povestea în trecut, exact ca o fotografie ce captează o imagine, o amintire.

Cele două fetiţe se jocă „de-a mama şi copilul“. Mama, interpretată de Amelia Toacsen, are un anumit tip de gravitate interesant şi delicat pe scenă, lucru ce ar fi putut fi amplificat printr-o rostire mai puternică. Andrada Samoilă are candoare şi sensibilitate şi este cea care interpretează personajul Fetiţei. Această trecere dintr-un plan în altul rupe ritmul, trezeşte, te ajută pe tine ca spectator, să elucidezi misterul, să înţelegi de unde a început totul. Mai târziu, jocul copilăriei a devenit viaţă. Un spectacol curat, cu un decor simplist, dar folosit în întregime (semnat de Laszlo Ildiko), într-o cheie regizorală clasică, unde se intuiește foarte bine mecanismul textului. Importaţa trecutului e accentuată în spectacol prin derularea aproape continuă a unor fotografii pe fundalul scenei. Se porneşte cu un platou de 20 de minute şi chiar atunci când ai vrea să întrebi „dar spectacolul când începe?“, te ia prin surprindere. Personajul începe să îţi vorbească, te ia de mână şi te trage în poveste, unde rămâi până la final, undeva sus, în miezul emoţiei.

O proiecţie unde se reconstituie, dar nu complet, o fotografie, o amintire frântă … și gata; asta înseamnă iadul… amintirea fără puterea de a mai schimba ceva. Am rămas până la final acolo, în mijlocul lor, şi asta datorită acestor tineri actori şi a îndrumătorilor lor, care nu cred că au vrut să impresioneze, dar care s-au luat în serios, fără glumiţe neavenite. Au respectat spectatorul prin asta, şi, desigur, ceea ce înseamnă realmente teatru.

Teatrolog, Loredana Goagă

2 Comments

  1. da! merită să mai citesc și astfel de știri; felicitări celor care participă la acest festival de tearu; m-a cuprins **uarice** melancolie; primul spectacol pe scena teatrului din Reșița l-am văzut prin 60 și un picuruț; oare mai există acea placă pe care erau menționați câțiva dintre constructorii teatrului (parcă era și un maistru Frombach / Lemnach, dacă nu mă-nșel!);

    am avut și fericirea de a urca (amator) pe scena acestui teatru de câteva ori (sub conducerea maestrului E. Moțățeanu);

    pe scena acestui teatru s-au lansat mari nume din teatrul și cinematografia românească; pe când o monografie a acestui teatru? scuze dacă există dar, nu știu)

    încă o dată felicitări realizatorilor acestui festival!

  2. CINE FACE AFISELEA ALEA PARCA SUNT MANIFESTE COMUNISTE DE PE VREMEA L DEJ !!!!!!!!!

Adaugă comentariu