REŞIŢA – Actriţa Diana Lupescu s-a născut pe 7 octombrie 1954, la Bacău. A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia actorie în 1978, la clasa profesorului Amza Pellea, dar şi secţia regie în 2007. A optat pentru teatru din întâmplare, deşi în liceu se axase pe matematică şi sport. Este căsătorită cu actorul Mircea Diaconu şi are doi copii, o fată şi un băiat. Prezentă, la finele lunii octombrie la Reşiţa cu spectacolul „Părinţi teribili“, în calitate de actriţă şi regizoare, Diana Lupescu ne-a acordat un interviu în care vorbeşte despre începuturile sale în teatru, despre rolul pe care familia l-a jucat în reuşita sa profesională, dar şi despre trecerea de la actorie la regie.
JCS: Cum a început povestea dumneavoastră în teatru?
D.L.: A fost o întâmplare. Spre deosebire de alţi copii de vârsta mea, eu nu mi-am dorit să fiu artistă. Nu am spus nicio poezie în şcoală sau în liceu. Făceam sport şi matematică, iar visul meu era cu totul altul. Îmi doream să devin medic sportiv, însă soarta m-a făcut să aleg un alt drum. Am dat absolut întâmplător la facultate, pentru că mama îşi dorea să fiu artistă şi, mă rog, nu am putut să dau unde am vrut eu pentru că m-am îmbolnăvit. Stând un an în spital cu boala mea, pe care nimeni nu ştia exact de unde să o ia şi cum să mă trateze, pentru că erau tot felul de variante, am realizat că înveţi o viaţă întreagă şi până la urmă fiecare corp este altfel. Boala reacţionează diferit de la o persoană la alta şi, uneori, ca medic, eşti neputincios. Şi pentru că aveam 18 ani şi voiam totul sau nimic, am spus nu! Dacă ştiu că nu pot face sănătos un om, să văd cum moare sub ochii mei fără a putea face nimic pentru el, mai bine nu! Pe vremea mea, şcoala era excepţională, iar eu ştiam că dacă am să dau la orice facultate, făcând şi secţia reală, voi reuşi. Însă eram foarte indecisă, iar mama tot insista cu teatrul, aşa că mi-am spus hai să încerc. M-am pregătit foarte puţin, cu un profesor de la şcoala populară de arte din Bacău, şi m-am dus la examen fără emoţii, cu gândul că o să cunosc o lume nouă şi că va fi o experienţă în plus pentru mine. Probabil lipsa asta de teamă, detaşarea, sensibilitatea, pe care am căpătat-o şi în urma acelui an de singurătate şi de boală, m-au făcut să intru prima la facultate. La acel moment, am avut chiar un şoc, pentru că nu ştiam ce voi face într-un oraş aşa de mare în care eram foarte singură. Norocul meu a fost că am avut din nou parte de profesori foarte buni şi am descoperit profesia din interior. Pe vremea aceea la Teatru eram foarte puţini studenţi. În grupa mea eram doar şapte şi, înainte de toate, trebuia să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne testăm limitele, atât cele fizice cât şi cele sufleteşti, şi mijloacele artistice. Aşa am descoperit cât de frumos poate fi omul, ce frumoasă poate fi această profesie, cum descoperi în fiecare personaj o lume, cum poţi să trăieşti atâtea personaje, atâtea lumi, atâtea vieţi, şi, într-un fel, m-am împăcat cu mine şi cu perioada mea de derută.
JCS: Aţi avut un rol care să vă reprezinte în totalitate, care să vă marcheze într-un anume fel?
D.L.: Nu aş putea spune asta, iar de-a lungul carierei am avut personaje foarte variate, atât în teatru şi în film, cât şi în televiziune, domeniu în care am lucrat foarte mulţi ani. Din păcate, există această tendinţă a regizorilor: te văd într-un anume personaj, iar apoi te distribuie cam în acelaşi lucru. Şi aşa, am jucat multe prinţese, zâne, personaje drăguţe şi frumoase. La televiziune am jucat şi personaje de profunzime, care m-au marcat şi mi-au plăcut foarte mult. Spre partea a doua a carierei mele am interpretat şi personaje mai colorate, iar acest lucru s-a întâmplat pentru că eu am făcut regie şi m-am distribuit în roluri în care nu m-ar fi văzut nimeni. Un rol care mi-a plăcut la nebunie şi care m-a şi marcat a fost Ziţa, din „O noaptea furtunoasă“ cu Dan Micu, cel care a scotocit în mine o Ziţă inedită şi, pentru mulţi, a rămas o Ziţă de referinţă.
JCS: Pentru că aveţi şi experienţa cinematografiei. Care este diferenţa dintre actorul de teatru şi cel de film?
D.L.: Este o diferenţă foarte mare între actorul de teatru, de televiziune şi cel de film.
JCS: Care este mai pe sufletul dumneavoastră?
D.L.: Cel mai mult îmi place actoria de teatru, pentru că acolo este un contact nemijlocit cu publicul, iar aceasta este fascinaţia spectacolului de teatru, că este viu. E ca un fluture care moare în fiecare seară, pentru că nici un spectacol nu seamănă unul cu altul, iar experienţa pe care o trăieşti atunci nu seamănă cu nimic altceva. Că este perisabil teatrul?! Este adevărat, dar tocmai aceasta este frumuseţea lui.
Actoria de film este cu totul altceva, pentru că, vedeţi dumneavoastră, un actor neprofesionist nu poate urca pe scenă şi să convingă. În schimb, în film, cu un regizor bun, actorul poate fi ajutat. Se trag mai multe duble, se acordă o atenţie mai mare montajului, le mai suceşti, le mai învârteşti, şi poate până la urmă iese un personaj foarte bun, dar care depinde foarte puţin de actor.
JCS: Din punctul dumneavoastră de vedere, care sunt calităţile unui bun actor?
D.L.: Cel mai important în această meserie este talentul, harul, pe care ţi-l dă Dumnezeu. Pentru că poţi să fii un tehnician desăvârşit dar să nu ai har. De asta este atât de greu să fii un actor foarte bun. Uneori, poate greşeşti, poate nu eşti la performanţa ta maximă într-o anumită seară, din punct de vedere tehnic, dar ceea ce se întâmplă în tine şi modul de a fi în concordanţă cu publicul, să nu faci prea mult sau prea puţin, să fii exact cum te vrea publicul, asta mi se pare că trebuie să facă un bun actor. Să se dăruiască în totalitate atunci când urcă pe scenă.
JCS: În 2007, la maturitate, aţi absolvit şi secţia de regie. Cum şi în ce moment v-aţi hotărât să vă apucaţi de montat piese?
D.L.: Sunt mulţi actori care se hotărăsc să se apuce şi de regie, însă nu mulţi dintre ei fac şi o facultate în acest sens. În timp, aduni experienţă, idei… Ţi se întâmplă să rezolvi un text, şi nu poţi să îi ceri regizorului să-l rezolve aşa cum îl vezi tu, şi atunci apare nevoia de a te exprima şi altfel.
JCS: Ce aşteptări aveţi de la actorii pe care îi aduceţi în spectacolele dumneavoastră?
D.L.: Eu sunt genul de regizor care pune bază pe actor. Sunt foarte frumoase spectacolele cu tehnică multă, cu mişcare multă, paleta este foarte variată şi mi se pare normal să existe atâtea genuri de spectacol, dar teatrul autentic este acela care se bazează pe actori, pe trăire, pe emoţie şi de aceea eu îmi doresc să valorific actorul, iar ca să faci acest lucru trebuie neapărat să ai încredere în el şi să faci în aşa fel încât să trezeşti în el acele resorturi care să aducă personajul acolo unde vrei tu. Nu cu forţă. Nu din afară, ci din interiorul lor, pentru că un actor talentat poate să aducă la un moment dat personajului anumite îmbunătăţiri la care tu, ca regizor, nici nu te-ai gândit. La fel de important este şi respectul pe care trebuie să îl ai faţă de actor, faţă de echipa tehnică, pentru că altfel nu se poate.
JCS: Familia joacă un rol important în reuşita profesională?
D.L.: Este foarte greu cu familia. Eu am renunţat la foarte multe pentru copii. Atunci când sunt mici, ei au nevoie de afecţiune, de sprijin, aşa că a fost o perioadă în care eu am jucat mai puţin.
JCS: Dar nu aţi regretat…
D.L. Nu, pentru că a fost alegerea mea. A făcut rău profesiei mele, dar mi-am dorit copiii foarte mult. După ce ei au mai crescut, m-am reîntors, şi cred că toate aceste lucruri mi-au făcut foarte bine, pentru că în relaţia cu familia aduni experienţă, aduni lucruri pe care nu ai cum să le citeşti din cărţi. Dacă nu le trăieşti şi nu le simţi, nu ai cum să le acumulezi şi să le poţi folosi, căci, până la urmă, ca actor dai pe scenă tot ceea ce este în sufletul tău. Ceea ce simţi, ceea ce gândeşti…
JCS: Ce ne mai pregătiţi pentru viitor. O nouă piesă, un nou rol?
D.L: Lucrez la două texte româneşti: „Visul unei nopţi de iarnă“, a lui Tudor Muşatescu, alături de Teatrul de Proiecte din Buzău, şi „Aprilie, dimineaţa“, a lui Mihai Ispirescu, alături de Teatrul Nottara.
JCS: Vă mulţumesc şi vă doresc succes.