Fie că este vorba despre fostul Restaurant 800, de sediul Prescom-ului, de tablourile pictorilor sau de Casa de Cultură a Sindicatelor reşiţene, toate acestea au un numitor comun: executarea silită demarată de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice. Şi totuşi, cazurile sunt cu totul şi cu totul diferite.

Restaurantul 800, situat în inima municipiului de pe Bârzava, a fost deja vândut pentru că Prescom-ul nu şi-a achitat datoriile la stat, iar pe sediul societăţii de pe strada Fântânilor a fost pus sechestru. Clădirea, tot aproape de Centrul civic, n-a apucat încă să fie vândută. Tablourile pictorilor au scăpat de furia Fiscului, dar nu din milă, ci pentru că nu le-a cumpărat nimeni. În schimb, povestea edificiului cultural al Reşiţei este cu totul alta!

„În legătură cu sechestrul instituit la UCM Reşiţa, pentru debitele certe şi exigibile, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din Bucureşti a solicitat Direcţiei Generale a Finanţelor Publice din Caraş-Severin instituirea unor procese verbale de sechestru pe bunuri imobile ale debitoarei, operaţiune aflată în curs de desfăşurare, urmată de evaluare şi valorificare, conform OUG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, ne-a comunicat Zlatia Cocar, purtătoarea de cuvânt a DGFP. Unul dintre acestea este procesul-verbal de sechestru nr. 4.238 din 1 martie 2011, asupra bunului imobil reprezentând Casa de cultură şi terenul aferent, în suprafaţă de 9.360 de metri patraţi. Valoarea estimată a clădirii este de 52.079.561 lei, iar cea a terenului – de 1.273.203 de lei, totalizând 53.352.764 de lei. Aceste valori sunt trecute în procesul verbal de sechestru“.

Cui aparţine Casa de Cultură?

Şi totuşi, situaţia Casei de Cultură „Corneliu Diaconovici“ este cu totul alta, după cum ne-a mărturisit şi Horaţiu Vornica, directorul instituţiei. De fapt, între clădirea în care-şi are sediul instituţia culturală şi datoriile către Fisc ale UCM Reşiţa nu prea există nici o legătură! Şi asta pentru că imobilul n-a aparţinut niciodată uzinei reşiţene. Mai mult, chiar dacă din cauza unei erori judiciare UCMR a ajuns să intabuleze clădirea în Cartea Funciară, greşeala a fost corectată, iar în prezent imobilul a ajuns, din nou, obiectul unui proces.

Povestea judecăţilor care macină edificiul cultural al reşiţenilor a început acum 14 ani, iar instanţele româneşti s-au dovedit incapabile să-i mai pună punct. Unul dintre aceste procese, demarate chiar atunci de către uzina reşiţeană, s-a finalizat cu un răspuns negativ din partea justiţiei. A urmat al doilea, care a fost până la urmă câştigat de UCMR, însă decizia finală a judecătorilor a fost din nou răsturnată la ceea ce este astăzi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a anulat şi înscrierile pe care uzina a apucat să le facă în Cartea Funciară. Doar că acum a fost intentat un alt proces – în care au intervenit sindicatele reşiţene, ca proprietari ai imobilului – care a fost strămutat, printr-o încheiere, de către Înalta Curte, la Tribunalul din Maramureş, pentru a se înlătura orice influenţe locale ce ar putea afecta o decizie corectă.

Situaţie confuză la Casa de Cultură

Dar de unde a plecat această confuzie legată de adevăratul proprietar al clădirii? Potrivit directorului edificiului, terenul aparţinea, în mare, Sovrometal Bucureşti, iar sindicatele de atunci, care nu aveau o secţie de investiţii, au cerut uzinei sprijin pentru ridicarea Casei de cultură. Însă, banii au fost plătiţi de către sindicate, care au suportat inclusiv lucrările ulterioare. Iar în cazurile în care uzina reşiţeană nu avea competenţă, bunurile erau comandate chiar direct de către fostul UGSR (Uniunea Generală a Sindicatelor din România). Aici ar intra mobilierul, elementele de decor sau fântâna arteziană din curte, care a fost construită la Florenţa, în Italia.

„Însă nu doar UCMR-ul este urmaş al Sovrometalului, ci şi TMK, uzinele de utilaj greu de la Caransebeş şi Bocşa, şi Fabrica de Şuruburi din Anina, care acum nu mai există, spune Vornica. Nu contestăm că UCMR a construit Casa de Cultură, însă a făcut-o pe banii sindicatelor“.

Ideea e că nici UCMR, nici sindicatele, nici Casa de Cultură nu au acte pe imobil. Totul s-a pierdut fără urmă, după un mic chef dat de staff-ul PCR, sub acoperişul edificiului cultural, cu prilejul vizitei lui Nicolae Ceauşescu la Reşiţa. Din cauza vechimii, a materialelor şi a modului în care a fost făcut acoperişul, apa pluvială s-a infiltrat în pereţi şi în tavane şi, la scurt timp după plecarea petrecăreţilor, toate tavanele au căzut. Imediat, directorul de atunci al Casei şi administratorul au fost arestaţi însă, spre norocul lor, la câteva zile după incident, a mai căzut un tavan, cel al sălii de spectacole, moment în care s-a putut constata că nu era vorba de nici o „mână criminală“. Atunci s-a decis refacerea acoperişului, tot pe banii sindicatelor.

Totuşi, din cauza amplorii date evenimentului, cei de la Securitate au ridicat întreaga arhivă a instituţiei, inclusiv actele contabile, pentru eventuale cercetări. De atunci, nu se mai ştie nimic. Singurul document care să ateste ceva legat de modul în care s-au făcut lucrările şi plăţile datează din 1956, care face referire la o sumă plătită uzinei de către sindicate.

Casa nu aparţine UCMR

Cu alte cuvinte, DGFP nu ar fi avut cum să pună sechestru pe Casa de Cultură pentru datoriile UCMR, atâta vreme cât imobilul nu aparţine societăţii! Deşi am cerut şi părerea reprezentanţilor UCMR, aceştia nu ne-au oferit nici un punct de vedere.

Antoniu Mocanu