La ieşirea din sat, marcajul ne poartă spre cea mai întinsă peşteră din Munţii Banatului. Din cei 6.200 m structuraţi pe trei nivele, turiştii văd 1.700, adică porţiunea neinundată de apă. Ne conduce ghidul Romulus Vuia, „Jerry“ cum îl numesc apropiaţii.
La gura peşterii, ajungem după urcuşul celor 97 de trepte amenajate de Asociaţia Speologică „Exploratorii“ (ASE), în grija căreia se află peştera. Nu se ştie cine şi când a descoperit-o.
Se ştie că are şapte intrări şi că se află la altitudinea de 446 m într-un munte de calcar de vechime jurasică.
Atunci pare să fi trăit şi ursul de peşteră, din care acum au rămas fosile conservate în „Calvarul mic“. Trecem ghemuiţi prin galeria şi culoarul piticilor. Apoi privirii ni se dezvăluie „Ciorchinele de banane“.
Ajungem în „Sala haiducilor“, unde membrii ASE obişnuiesc să treacă pragul dintre ani. Legenda vorbeşte despre voinicii care, în vechime, îşi găseau adăpost aici. Cineva i-a trădat, iar altcineva a aprins focul în gura peşterii. Cu bogăţiile strânse, haiducii au fugit către celelalte ieşiri. Mai marele lor s-a întors pentru a lua ultimii bănuţi. Dar în grabă şi-a uitat pe lespedea care le-a servit haiducilor drept masă pălăria care poate fi văzută şi acum.
Apa a modelat forme stranii la Comarnic. Aşa se întâmplă cu tavanul „Sălii zebrelor“, decorat în dungi. Apoi, vedem pe rând „Gura de balenă“, „Meduza“ şi „Claia cu fân“. Trecem pe sub „Poarta sărutului“ şi ajungem la „Limba soacrei“ şi „Orga mică“.
După care, iată-ne ajunşi la „Muzeul“ în a cărui sală îi găsim pe bătrânii adunaţi la sfat, pe zâna bună şi cea rea, gura rechinului şi micul „castel“ al gândacilor. În cele din urmă, admirăm o ultimă „lucrare“ din expoziţia deschisă publicului: „Fecioara Maria cu pruncul în braţe“.
Galeria continuă, dar nu şi pentru turiştii pe care Jerry îi conduce spre ieşire după ce le arată stelele verzi de pe tavan. Le vedem şi noi şi facem cale-ntoarsă.
Ionel Ivaşcu