Viaţa bate de cele mai multe ori filmul, din păcate viaţa celor peste 500 de oameni din Mociur întrece imaginaţia oricărui regizor de film. În acest cartier, parcă din lumea a treia, trăiesc sute de oamenii, cei mai mulţi dintre ei fiind copii.
În momentul de faţă în apartamente mici, fără energie elctrică sau vre-o sursă de căldură, trăiesc 30 de nou născuţi. Cartierul se află la doar 10 minute de centrul Reşiţei, locaţie cu clădiri impunătoare şi parcări în care tronează maşinii de zeci de mii de euro.
Poate că drumul plin de gropi şi noroaie împiedică jeep-urile autorităţilor să ajungă în Mociur. Şi totuşi o făcut-o… în 2004 în campania electorală.
Pentru a supravieţuii oamenii din Mociur sunt nevoiţi să îşi ia copilaşii şi să plece „la fier vechi“. Fierul vechii fiind pentru mulţi singura sursă de venit.
Vineri, oamenii nu au mai putut răbda şi au ieşit în stradă să îşi strige amarul. În faţa blocului pentru că, din spusele lor „dacă încercăm să mergem în centrul oraşului suntem opriţi de mascaţi“.
Totuşi protestatarii vor să se facă auziţi săptămâna viitoare în faţa Prefecturii. În cartierul Mociur, de care doar timpul şi vremea îşi mai amintesc, trăiesc sute de suflete, cei mai mulţi dintre ei fiind copii.
În momentul de faţă în apartamente mici, fără energie electrică sau vreo sursă de căldură trăiesc 30 de nou-născuţi. Pentru nici unul dintre sutele de apartamente oamenii nu au contracte şi astfel riscă în orice clipă evacuarea.
„Sunt oameni care ar vrea să muncească doar că nu au acte de identitate, deci practic nu există. Nu ne bagă nimeni în seamă, suntem căutaţi numai în campaniile electorale pentru voturi. Am încercat să mergem în audienţă la primărie, dar nu suntem primiţi“, spune cu mâhnire Magdalena Varga, mamă a şapte copii.
Viaţa copiilor de acolo înseamnă doar necazuri, neajunsuri, foame şi frig. Singurul loc în care se simt bine este şcoala. O clădire dărâmată, cu gratii, cu scări din piatră şi o curte plină cu nămol.
„Mergem la şcoală pentru a primi un corn şi lapte să le ducem şi frăţiorilor noştrii mai mici“, spun glasurile obosite ale copiilor din Mociur, pe a căror umeri atârnă greu povara unei vieţi nefericite. S-au săturat să tot vadă pe stradă copii curaţi, copii îmbrăcaţi şi care îşi permit să mănânce atât cât să nu le mai fie foame.
Ei nu pot face asta pentru că ei au mereu o limită, cea a subzistenţei.