Un magazin micuţ, ascuns la parterul unei venerabile clădiri, cu o firmă ce te ducea cu gândul la începutul secolului trecut. Înauntru, un bătrân la fel de venerabil dar cu mâini parcă de chirurg; şi el practica o meserie pe cale de dispariţie.
Clienţii erau puţini, mai toţi apropiaţi de vârsta sa; rareori mai avea ocazia să caute prin măruntaiele vreunui Pobeda rusesc. Aşteptând tramvaiul sau privind prin ziarele din toneta de lângă, am reuşit să-l cunosc – atât cât poţi cunoaşte un om fără să-i vorbeşti.
Pentru el, eram doar o altă faţă fără nume, una din multele care treceau prin faţa magazinului său; lumea lui era alcătuită din roţi dinţate, arcuri şi balansiere, oamenii doar… erau. Nu-şi făcea iluzii privind meseria sa, nu l-am auzit niciodată ţinând vreun discurs despre superioritatea ceasurilor mecanice faţă de cele electronice, despre nepăsarea „tineretului“ sau despre vremurile „de demult“. Îşi făcea doar treaba, trăia şi-i lăsa pe alţii să trăiască, muncea şi-i lăsa pe alţii să muncească.
Ce îl determina să continue? Nevoia de bani? Simţul datoriei? Respectul faţă de meseria sa? Dorinţa de a o menţine vie? Dragostea faţă de mica minune mecanică a ceasului? Plictiseala? Nu ştiu. Poate câte puţin din toate acestea, sau poate un motiv cunoscut doar de el însuşi. Ca un ceas elveţian, el continua să ticăie, precis şi discret.
Până într-o zi, când nu l-am mai văzut acolo. Am trecut grăbită pe lângă magazin, fără să-i observ imediat lipsa; doar parcă ceva nu era la locul său… A doua zi, m-am oprit. Biletul caligrafiat cu litere mari, îngrijite, pe care scria „Închis“, era tot acolo. Şi acolo a rămas… Locul vechii ceasornicării a fost luat de un „boutique“ cu o firmă ţipătoare ce le zgâria retina trecătorilor cu ultimele noutăţi din „fashion“.
În Reşiţa nu am mai văzut de mult timp un ceasornicar, iar tocilarul din Piaţa Reşiţa Sud, atunci când nu va mai veni, va rămâne o amintire în paginile ziarului Jurnal CS. Şi el, şi meseria lui. Iar acum, stau şi mă gândesc de când nu am mai văzut un fierar, un coşar…
Şi mă întreb când o să ne dăm seama că dezvăluirea misterelor acelor unui ceasornic, ale unei maşini de cusut, ale modelării fierului, că tainele unui legător de cărţi, ale unui cofetar şi ale altor meserii sunt mai importante pentru mulți decât diplomele, obţinute fără nici un efort intelectual, ce se prăfuiesc în sertare.
Nina Curiţa