CARAŞ-SEVERIN – Scriu aceste rânduri ca elev al celui care a fost cărturarul Banatului de Munte, regretatul Valeriu Leu, personalitate culturală veritabilă, iubitor de carte veche, dar mai presus de toate Om şi Caracter deopotrivă!
Anul acesta, acum în luna Mai, ar fi avut 68 de ani, însă, din păcate, Muza Clio n-a dorit să aibă răbdare pentru a ţine timpul în loc, în consecinţă, acum, nu ne mai rămâne decât să rememorăm cu tristeţe că, deja, s-a scurs un deceniu de când dragul nostru prieten nu mai e prezent decât în amintirile noastre.
Despre performanţele sale academice s-au făcut deja evocări convingătoare, demne de înalta ţinută profesională a celui care a fost urmaş autentic al neuitatului Damaschin Bojincă, cu siguranţă unul din marii apostoli ai latinităţii şi unităţii acestui popor. Nu voi relua, aşadar, ceea ce s-a tot spus, preferând, mai degrabă, să accentuez aspectele care s-au amintit nu foarte des, dar care contează atât de mult în vremurile de azi: în afară de cărţile lui şi amintirea proiectelor unde s-a implicat cu abnegaţie de-a lungul anilor, ce anume mai păstrăm în inimi ca posteritate a lui? Ajunge, oare, pentru igiena minţii şi a inimii, doar să-i privim bustul din curtea Muzeului Banatului Montan sau vreo placă comemorativă după care să păşim nostalgici mai departe?
Când ne privim în propria oglindă (ne mai privim, oare, în mod autentic, fără vreo mască pe faţă?) ce ar trebui să simţim vis-à-vis de posteritatea cuiva, dar de aşa manieră încât ceea ce trăim în interior să se vadă şi în exterior prin fapte?
Ca fost discipol al lui Valeriu Leu, de la care am deprins arta scrierii în anii studenţiei şi ai practicii de vară petrecuţi în biroul său de la muzeu, aleg să cred că posteritatea unui mare învăţat al acestor meleaguri, înainte de a reprezenta doar un şir de emoţii frumoase îmbrăcate în amintiri, trebuie să constituie şi un anume fel de fi! Şi cum a fost, de fapt, Valeriu Leu?
Într-una din şedinţele noastre de lucru, simţind că şi eu voi fi unul din „Bănăţenii Pribegi”, m-a rugat să-l însoţesc în biblioteca sa personală. Atunci şi acolo, mi-a pus pe masă cărţile tuturor clasicilor germani şi maghiari pe care îi avea acasă şi care, odinioară, scriseseră cu erudiţie şi pasiune despre Banat. Eu, etnic maghiar, am fost plăcut impresionat să văd cum un istoric român citeşte şi aprofundează în diversitate, căutând, prin cultura-i proprie, să construiască punţi trainice spre alţi oameni, spre alte culturi.
Tot atunci, în mijlocul acelor cărţi, am învăţat de la Valeriu Leu că oriunde ne-ar duce viaţa şi oricât de mult succes vom gusta într-o bună zi, nu avem voie să uităm cine suntem şi de unde venim, pentru că cel care îşi uită istoria şi calcă în picioare ceea ce istoria a lăsat în urmă, acela îşi vinde sufletul, iar viaţa lui, pe durata acestei existenţe, va fi un gol lăuntric imens! Cărţile, pe care Valeriu mi le-a deschis atunci pe masă, fuseseră scrise de caractere ce manifestau veneraţie pentru cei care, pe aceste meleaguri, construiseră mult de-a lungul secolelor: şcoli, teatre, biblioteci, monumente, fabrici, furnale… în urma lor au mai rămas doar cărţi pe care nu le pot pătrunde şi nu le pot simţi, cu adevărat, decât cei cu un anume fel de a fi…
La un deceniu şi mai bine de când Valeriu s-a dus să moară puţin…cea mai frumoasă lecţie de viaţă predată de el, care rămâne Posterităţii pentru simţire, este răspunsul la una din marile sale întrebări: După ce nu vom mai fi, îşi va mai aduce, oare, cineva aminte de noi şi de tot ce am făcut noi cândva? Eu cred că da. Dacă ai curaj să rămâi Om şi Caracter…\
JCS-Attila Varga
